Am spus deja că sensul vieţii de familie şi al vieţii noastre, în general, este dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Viaţa omenească e foarte scurtă, în ea avem şi aşa destule necazuri şi greutăţi, şi nu trebuie să o irosim fără sens pe jigniri, reproşuri reciproce şi deprimare. În scurta noastră viaţă pământească trebuie să apucăm să-i bucurăm pe cei dragi, să le aducem măcar puţină fericire şi să devenim, astfel, mai fericiţi şi noi înşine. (...)

Încă un factor important care ne ajută să purtăm responsabilitatea pentru apropiaţii noştri este gândul că legătura căsătoriei este veşnică şi de nedesfăcut. Că ne-am ales jumătatea o dată pentru toată viaţa ne aminteşte mereu verigheta, fiindcă inelul, cu forma sa de cerc, este simbolul veşniciei căsătoriei. În vremea cununiei, soţul şi soţia înconjoară de trei ori analogul tot în chipul unui cerc, fără început şi fără sfârşit.

Desigur că în această lume a „relaţiilor de unică folosinţă” gândul la veşnicie li se pare multora învechit, dar numai o asemenea perspectivă asupra familiei şi căsniciei poate ajuta familia să supravieţuiască într-o lume plină de păcat şi de tentaţii, permiţându-le soţilor să construiască o relaţie autentică. Soţii hotărâţi să rămână credincioşi unul altuia şi să fie răspunzători unul pentru altul se vor putea înfrâna nu doar de la adulter, ci şi de la privirile şi discuţiile impudice, de la flirturi. Omul care se căsătoreşte nu trebuie să-şi lase loc de cale-întoarsă, „portiţe de evadare”.

Atunci când oamenii ştiu că legătura căsătoriei este o legătură veşnică, se străduiesc să-şi depăşească slăbiciunile, să se smerească, să caute compromisul, nu să năzuiască din răsputeri să-l remodeleze pe celălalt.

Apropo, în perioadele dificile ale vieţii de familie, atunci când este mare tentaţia de a începe să ne plângem de soarta amară şi a ne căina „tinereţea pierdută”, este foarte util să ne amintim că ne-am ales singuri jumătatea, aşadar acum trebuie să ne supărăm numai pe noi înşine şi să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerea făcută.

Bine a zis Puşkin: „Fericit cel care-şi stăpâneşte vorba şi gândul ştie să şi-l ţină-n frâu!”. Şi familistul este pur şi simplu dator să înveţe să-şi stăpânească vorbele şi gândurile, ca să nu-l poarte unde nu trebuie, căci de pe urma gândurilor noastre păcătoase, a vorbelor grosolane, tăioase, necugetate, suferim nu numai noi înşine, ci suferă şi cei care ne sunt dragi.

(Pr. Pavel Gumerov, Conflictele familiale: prevenire și rezolvare, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2013, pp. 97-98)