Cu bine vă săvârşiţi pribegia pământească? În vremea acestei pribegii, omului i se întâmplă să se uite cu nesaţ la lucrurile care se înfăţişează privirilor, şi atunci i se pare că mersul lui către veşnicie s-a oprit. Aceasta este o iluzie a ochilor sufletului. Mergem tot timpul şi nu ne oprim nici măcar o clipă. Pentru ca omul pribeag pe acest pământ să nu se rătăcească în calea-i grea, i se cântă o cântare duhovnicească. Iată cuprinsul ei: voia lui Dumnezeu, preasfintele Lui porunci. Cântate erau de mine îndreptările Tale în locul pribegiei mele (Psalmi 118, 54), a zis de Dumnezeu insuflatul David...

Cred că omul nu poate afla mângâiere adevărată decât în aducerea-aminte de Dumnezeu. Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu, zice Sfântul David, şi m-am veselit (Psalmi 76, 3).

Cât de sigur este faptul că toţi trebuie să murim! Ce este viaţa aceasta faţă de veşnicie? O clipă care nu înseamnă nimic! Niciunul dintre oameni nu a rămas nemuritor pe pământ, dar noi trăim de parcă am fi fără moarte; gândul la moarte şi veşnicie ne scapă, ne devine cu desăvârşire străin. Aceasta este o mărturie limpede a faptului că neamul omenesc se află în starea de cădere; sufletele noastre sunt ţinute în legăturile unui anumit întuneric, ale unor lanţuri nedezlegate ale amăgirii de sine, prin care lumea şi timpul ne ţin în robie şi în subjugare. Este nevoie de sforţări, de sforţări neîncetate, de luptă cu noi înşine, ca să scăpăm din prăpastia cea cumplită şi întunecată; este nevoie de răbdare pentru a îndura cu mărime de suflet toate nevăzutele furtuni sufleteşti.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii, la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 18-19)