Lumina giulgiului Învierii
N-ar fi răbdat să stea acasă această femeie atotrâvnitoare şi înţeleaptă şi n-ar fi părăsit mormântul, dacă teama de legea sâmbetei şi de condamnarea ce ameninţa pe cei ce o călcau nu i-ar fi scăzut râvna, şi dacă respectul faţă de vechile obiceiuri n-ar fi oprit-o de la ceea ce dorea foarte mult.
„Iar în ziua întâi a săptămânii (duminica), Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt. Deci a alergat şi a venit la Simon-Petru şi la celălalt ucenic pe care îl iubea Iisus, şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus. Deci a ieşit Petru şi celălalt ucenic şi veneau la mormânt. Şi cei doi alergau împreună, dar celălalt ucenic, alergând înainte, mai repede decât Petru, a sosit cel dintâi la mormânt. Şi, aplecându-se, a văzut giulgiurile puse jos, dar n-a intrat. A sosit şi Simon-Petru, urmând după el, şi a intrat în mormânt şi a văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui, nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc. Atunci a intrat şi celălalt ucenic care sosise întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut. Căci încă nu ştiau Scriptura, că Iisus trebuia să învieze din morţi” (In 20, 1-9).
Dar trecând sâmbăta şi răsărind ziua de după ea, porneşte grăbită spre mormânt şi, văzând piatra rostogolită de pe mormânt furată de bănuieli îndreptăţite, socoteşte că Iisus a fost strămutat, atribuind şi această faptă de necredinţă, împreună cu altele, duşmăniei furioase a iudeilor. Dar, deoarece era femeie, aceasta o face să se întoarcă la cei ce iubeau pe Domnul, vrând să ceară ajutorul celor mai sinceri ucenici, în căutarea Lui. Avea o credinţă atât de puternic întemeiată şi neclintită, încât n-a fost descurajată de moartea Lui de pe cruce, ci Îl numeşte Domn, chiar mort fiind, arătând cu adevărat dragoste de Dumnezeu. Când aceia (adică Petru şi Ioan, scriitorul Cărţii, căci el dă numele său şi al celuilalt ucenic) află de la femeie vestea, pornesc cu grabă şi ajung repede la mormânt, unde văd minunea cu ochii lor, fiind pregătiţi să dea spre mărturie acest fapt, căci erau doi, cum cere Legea. Ei nu se întâlnesc cu Hristos cel sculat din morţi, dar vădesc Învierea din giulgiurile înfăşurate şi cred că a rupt şi legăturile morţii, fapt prevestit de Sfânta Scriptură. Deci, privind cele întâmplate în lumina profeţiilor, care se dovedesc împlinite, primesc cea mai neclintită credinţă.
Observăm că fericitul Evanghelist Ioan ne vesteşte şi timpul învierii, zicând: „În ziua întâi a săptămânii (duminica), Maria-Magdalena a venit la mormânt dis-dedimineaţă, fiind încă întuneric.” Matei amintindu-ne acelaşi fapt, a spus că învierea aavut loc după ce s-a făcut seară adâncă. Dar socotesc că, nefiind nici un dezacord între purtătorii de Duh, nu prezintă nici timpul învierii în mod diferit. Căci, dacă ar voi cineva să înţeleagă sensul celor spuse de ei, va vedea că au acelaşi sens cuvintele lor. Dimineaţa adâncă şi seara adâncă se reduc, cum socotesc eu, la acelaşi înţeles şi se întâlnesc la punctul cel din mijloc al nopţii. Deci nu e nici un dezacord între ei. Unul, începând de la sfârşitul nopţii, iar celălalt, de la începutul ei, se întâlnesc la mijloc, adică, precum am spus adineauri, la sfârşitul nopţii.
(Extras din Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Editura Sf. Mănăstirii Lacu, 1999).
