Sfinții Apostoli cunoșteau într-un chip simțit aflarea de față (prezența) a Duhului lui Dumnezeu.

Atunci eu am întrebat:

– Cum aș putea să fiu eu însumi martor?

Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu brațul său și-mi zice:

– Prietene, amândoi suntem (acuma) în duh, tu și eu. Mă privești tu?

– Nu pot să te privesc, Părinte, căci fața ta s-a făcut albă ca soarele și-mi fug ochii!

– Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că și tu ai devenit tot așa de luminat, ca și mine! Acum tu ești în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu era cu putință să mă vezi!

Și plecându-se spre mine bătrânul, îmi șopti cu dulceață la ureche:

– Am rugat pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupești această pogorâre a Duhului Său. Și iată că acest dar dumnezeiesc a mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei. Ei bine, prietene, ia privește-mă! Să nu-ți fie frică deloc, Domnul este cu tine!

Atunci eu l-am privit și m-a cuprins cutremurul: închipuiește-ți, în fața rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să vezi fața unui om care îți vorbește. Îi vezi mișcările buzelor, îi vezi căutătura ochilor, îi auzi glasul, simți cum unul din brațele lui îți cuprinde umerii, dar nu poți să-i vezi nici brațul, nici fața lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care se lățește departe împrejurul tău și care luminează cu strălucirea ei pătura de zăpadă care acoperă poiana, precum și fulgii mărunți de zăpadă care cad în chip de puzderie albă (sclipitoare)!

– Ce simți tu?, mă întrebă Serafim.

– O liniște și o pace neobișnuită.

– Și ce altceva mai simți?

– O bucurie negrăită îmi umple toată inima!

– Bucuria asta pe care o simți nu este încă nimic față de aceea despre care s-a zis: „Că acelea încă ochiul n-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit” (Cartea I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, II, 9). Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie (în sinea ei)? Ce mai simți acum?

– O căldură nespusă, am zis eu.

– Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă și sub picioarele noastre avem  zăpadă... Ce este deci această căldură pe care o simți?

– Este așa, ca și cum aș fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă pe care n-am simțit-o niciodată!

– O știu, o știu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândește este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbești, ea nu este în văzduh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind și ocrotiți prin darul care le slujea ca veșmânt. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea) Duhului Sfânt. Să-ți aduci aminte de darul acesta care ți-a fost hărăzit ție! Cred că Domnul îți va ajuta să păzești în inimă lucrurile acestea, căci ele nu sunt date ca să le înțelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace și Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!

Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: starețul păstra aceeași înfățișare ca și la început, iar lumina aceea neobișnuită, pe care o văzusem însuși cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, pp. 577-578)