Eram studentă în primul an, la ASE. Nu aveam încă destul curaj să merg la spovedanie la părintele Sofian, aşa cum nu te poţi apropia de o lumină prea puternică. Trei luni de zile am dat târcoale mănăstirii, până când am îngenuncheat sub epitrahil. În perioada aceasta, continuam să merg la Părintele Paisie. Era drum lung până la Sihla. Popasul îl făceam la Piatra Neamţ, la o familie creştină cu adevărat – familia Însurăţelu. Aveau doi băieţi şi patru fete (toate cele patru fete au intrat în mănăstire). Eu mă ataşasem foarte mult de Mariana (acum, maica Elpidia). Pe atunci era elevă în clasa a VIII-a – o fetiţă palidă, mereu tristă, extrem de sinceră, plină de întrebări. Cu toată diferenţa de vârstă, Mariana îmi devenise un fel de surioară adoptivă. Mă însoţea întotdeauna pe drumurile mele pe la mănăstiri, mai ales la Sihla.

În iarna acelui an ninsese mult. Era vifor şi greu puteai găsi un tovarăş de drum pe munte, chiar spre schit. Eu nu aveam de ales, trebuia să mă întorc la Bucureşti, aveam o noapte şi o zi la dispoziţie. Aşa că m-am hotărât repede: urc la schit.

„Maica Domnului înainte, şi eu după dânsa” – aşa spunea Părintele Paisie.

Mariana a venit cu mine.

Am ajuns întâi la Sihăstria. Era puţin trecut de amiază. Ningea zdravăn, dar cunoşteam bine drumul prin pădure. Am socotit că, în cel mult două ore, suntem la schit. Nu am găsit nici un tovarăş de drum. Ne-am făcut cruce, ne-am prins de mână şi am început urcuşul. Atunci am înţeles întâia oară de ce se spune mereu că pădurea e înşelătoare… S-a înnoptat mult mai repede decât ne aşteptam şi, la fel de repede, am rătăcit drumul. La început nu ne-am speriat. Fiecare pată de lumină lua forma mănăstirii. Cărarea rămăsese departe de noi. Alergam bezmetice din loc în loc, ne izbeam de pietre şi de crengi uscate, şi ţin minte cu cât eroism ne luptam fiecare să nu plângem. Mă gândeam la Mariana, să nu o sperii. Dar inima ei de copil curat mi-a luat-o înainte. A început ea să-mi povestească despre Sfânta Lucia şi despre alţi sfinţi, ca să mă îmbărbăteze…

Ningea şi se înnoptase de tot. Nu plângeam nici una. Mariana ştia Paraclisul pe de rost şi-l rostea cu voce tare. Eu mă gândeam la lupi… Ştiu că eram crâncen de obosite. Ne-am aşezat pe o piatră şi Mariana şi-a pus capul în braţele mele. Era ora 9.00 seara. Ningea peste noi şi nu îndrăzneam să mă gândesc ce va fi mai departe. Deodată, Mariana a tresărit şi a ridicat capul: „Acolo… o lumină…”.

Într-adevăr, departe sau aproape, nu ştiu, dar se vedea o luminiţă slabă, ca farul de la maşină. Ne făceam mereu cruce. Şi am alergat într-acolo. Era, într-adevăr, o maşină. O pană la motor silise şoferul să oprească. O femeie îngheţată de frig, cu doi copii în braţe. Şi ei mergeau la Sihla.

Când am ajuns la schit, Părintele Paisie încă spovedea. Lumea aştepta la rând în antecameră – mai bine zis, o săliţă mică, cu o laviţă şi o bancă lungă, de brad. Când am intrat, era ora 10.15 seara. Ţin bine minte. Tremuram amândouă – şi nu tremuram de frig, ci de groaza aceea în care trăisem câteva ore. Tremuram ca frunza.

Lumea ne-a făcut loc pe laviţă şi o bătrânică m-a frecat pe spate, să mă încălzesc. Deodată, uşa s-a deschis şi a venit Părintele Paisie. îl văd şi acum, sprijinit de uşă, cercetând cu privirea peste tot şi întrebând: „Copchilele acelea două n-au ajuns nici acum?”.

La început, n-am realizat ce spune. Cineva a răspuns: „Cine, Părinte? Au venit acum, fetele astea… De ele spuneţi?”.

Părintele s-a întors spre noi: „Aţi ajuns? Măiculiţa Domnului bună…”. Şi-a făcut cruce şi a intrat din nou în chilie, pentru spovedit.

Părintele nu ştia că noi venim la schit. Adică, nu-i spusese nimeni. Lumea care era de faţă credea că noi eram aşteptate şi că Părintele era îngrijorat din cauza noastră. Dar noi nu-l anunţasem pe Părintele că venim la el în nici un chip…

Nu mai ştiu cuvintele lui de la spovedanie. Ştiu doar că îmi făcea mereu cruce, aşa cum închini un copil ca să nu viseze urât. Mai ştiu că mi-a dat cojocelul lui să mă încălzesc şi ne-a găzduit pe amândouă acolo, în săliţă, pe laviţa de lemn, acoperită cu lăicer…

Mai ştiu întrebarea Marianei:

– Părintele ştia că noi venim la el?

– Nu…

– Atunci, de ce ne-a aşteptat?

Nu aveam răspuns. Acum am. Acum înţeleg altfel lucrurile şi sunt convinsă că rugăciunile lui ne-au scăpat pe amândouă. Sunt convinsă că privirea lui ne urmărea în adâncul pădurii şi că inima lui a tremurat pentru noi.

(Parintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantină, 2010)

***

Conform mărturiei celor care așteptau la spovedit, Părintele mai ieșise de câteva ori să întrebe de cele două fete.