Luminişul dintre Biserica Luminii şi lumina statului

Amândouă braţele crucii au rost, înţelegerea vine mergând spre răscrucea lor, ispitele vin din toate părţile. Ne putem crede prea sus, putem să ne ghidăm numai după cele de jos, putem să fim robi în stânga sau plini de sine în dreapta.

Omul este fiinţa despărţită de toţi şi în armonie cu toţi. Când vine vremea greutăţilor în cartea istoriei, o simte şi se pregăteşte din timp de citit cu propria viaţă. Numai la greu hăţişul se răreşte şi poteca îl conduce într-un luminiş, o firavă poiană în care se poate înţelege. Aici e casa omului.

E o răscruce, un loc bătătorit pe unde au mai trecut mulţi, dar nu a dorit să se oprească nimeni. Un chiasm al vremii: de jos răzbate mirosul pământului cu rădăcini din care Biserica îşi trage seva, de sus bate Lumina şi îi dă putinţa să vadă cuvintele scrise cu rost. În dreapta e lumina propriei sale gândiri omeneşti, o raţiune în comuniune, vorbitoare. În stânga – zidăria regulilor şi clădirilor aşezământului istoriei, coaja fermă a unui ou în care popoarele cresc.

În miezul acestui loc se află, pentru o vreme, Cel ce a dat fiinţă şi va merge mai departe. Omul ştie că potecile sunt multe, la fel şi rătăcirile. Unii vor să nu mai fie cruce, alţii vor să nu mai fie Biserică, alţii vor să nu mai fie stat. Unii vor ca luminişul să fie cât lumea şi numai pe pământ, alţii s-au obişnuit cu viaţa printre clădirile şi pieţele din oraşe.

Omul aşezat pe crucea făcută din bârnele Bisericii şi statului tace şi iartă pe oricine i-o cere. A venit în cartea scrisă chiar de El ca să fie văzut, pipăit, cunoscut şi, pe cât le e posibil oamenilor, înţeles.

Spre miezul acestui loc se îndreaptă şi cel ce a luat fiinţă, fiecare dintre noi. Va lua Lumină, pentru că deja i-a pătruns în suflet. Va primi lumină, pentru că deja gândeşte cu ea. Adevăratul luminiş al său va fi însă propria moarte, răscrucea, trecerea în care va putea vedea încotro se îndreaptă şi de unde vine.

Până atunci, în întunericul vremurilor, omul caută drumul potrivit. Stropi de Lumină ici şi colo îl orientează. Între aceste fulguraţii face planuri cu lumina minţii sale, cu cuvintele limbii în care gândeşte. Crucea pe care şi-o duce e uşoară faţă de crucea morţii. Pe măsură ce întrevede luminişul, o simte tot mai uşoară.

Azi urcăm simbolic spre acest loc, unii cu voie, alţii fără voie. Când vom ieşi din casele noastre, am putea să nu uităm să citim mereu ceea ce se întâmplă. Amândouă braţele crucii au rost, înţelegerea vine mergând spre răscrucea lor, ispitele vin din toate părţile. Ne putem crede prea sus, putem să ne ghidăm numai după cele de jos, putem să fim robi în stânga sau plini de sine în dreapta.

Urcuşul e împreună, spre centru, îngust, iar în urmă rămân numai cei care vor asta. Nimeni nu poate fi obligat, pentru că omul e liber. Fiecare avem ritmul nostru. Cine s-a despărţit mergând mai înainte e în armonie cu toţi, cine a făcut-o ca să rămână în urmă undeva, rătăcit, va căuta armonia la momentul său potrivit.

De la același autor

Ultimele din categorie