După ce omul a rătăcit multă vreme, mergând pe fel de fel de căi greşite, care păreau că duc spre fericirea dorită şi a gustat cu poftă din toate plăcerile otrăvite, după ce s-a luptat cu valurile uriaşe şi a străbătut marea învolburată a vieţii, după ce a constatat că nu s-a albit mai vârtos decât zăpada, ci a devenit precum tăciunele, acum ajunge într-un moment de declin şi începe să caute Adevărul.

Dumnezeu aşteaptă răbdător momentul întoarcerii.

În cele mai multe cazuri, acel moment se declanşează după un eşec imens – un necaz mare, o decepţie în dragoste, o cădere nervoasă, atunci când sufletul este îngenunchiat de o durere imensă, apăsătoare, pe care nu o poate stăpâni. Acel moment se declanșează în Suferinţă.

La un pas de depresie, când ai impresia că lumea ta s-a dărâmat, când te trezeşti singur şi te simţi trădat de toţi, chiar şi de propria persoană, atunci resimţi, la o intensitate colosală, tortura interioară – dar, îţi e imposibil să o neutralizezi. Nu îţi poţi imagina cum ai ajuns în starea asta deplorabilă, cum ai ajuns în situaţia asta. În acele momente, tu percepi că tot răul de pe pământ tocmai s-a dezlănţuit şi eşti cuprins în el. Integritatea sufletului ţi-a fost sfărâmată de eul arogant.

În acest moment, singurul remediu viabil îl găseşti la si în  Dumnezeu. Trebuie să urmezi cărarea cam anevoioasă, ce-i drept, dar care duce la vindecarea acelei dureri pentru care nu s-a inventat niciun medicament.   

Cu logica dărâmată de incapacitatea de a rezolva problema şi cu sufletul muribund, sfâşiat de durere, cu o ultimă şoaptă vlăguită, Îl strigi, Îl chemi.

Îi recunoşti existenţa și cu îndrăzneală şi frică îi ceri ajutorul. Ajungi să conştientizezi necesitatea divină şi să îţi vezi neputinţa. Strigi din toate puterile, din toată inima, alergi plângând ca un copil, spre El. Realizezi că fără ajutorul Lui nu poţi să supravieţuieşti – dar, vindecarea rănilor sufletului se face mult mai greu decât vindecarea trupului şi necesită un proces lung şi dificil.

 „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11,28)

Fiul risipitor, după ce a pierdut toată averea şi a cunoscut suferinţa, a realizat greşeala făcută şi s-a întors acasă. Aşa şi noi, în acele momente, îngenunchem împovăraţi de o mulţime de patimi şi strigăm: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău” (Luca 15:21).

Dumnezeu îşi aruncă privirea fulgerătoare şi plină de dragoste până în sufletul tău, trezind conştiinţa din anestezia generală în care zăcea, neputincioasă. Starea de până acum a fost indusă treptat, în doze mici şi la intervale scurte, de nonconformistele vremuri în care acumularea patimilor reprezinta un motiv de mândrie şi laudă, fiind o activitate mondenă pentru minţile dezgheţate.

Atunci se resimte durerea chemării şi suferinţa întoarcerii. Acestea sunt provocate de vocea omului lăuntric care, cu un ton revoltător, te agasează şi îţi arată rănile pe care i le-ai provocat de-a lungul timpului, cu ştiinţă sau fără. Greul acum începe, vindecarea rănilor necesită eliminarea plăcerilor vătămătoare.

După intervenţia Domnului Iisus Hristos suntem nedumeriţi, dar ne trezim fiinţial, ca după moartea clinică, iar cu ochii inimii înlăcrimaţi şi aţintiţi spre cer ne întrebăm: Doamne unde am fost eu atât timp? Tu ai fost mereu acolo, dar eu unde am fost atâţia ani?

Să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la cer, ca să putem observa minunatele lucrări ale Domnului!