– E a mea! strigă George (de şapte ani) în timp ce o alerga pe Nikolia (de zece ani) prin casă.

– Tu nu te jucai cu ea, spuse Nikolia.

O ajunge din urmă, ea nu dă drumul la jucărie, el o înşfacă, ea înşfacă la rândul ei jucăria, el loveşte, ea ţipă. Ciclul certurilor dintre fraţi le este la fel de familiar părinţilor ca şi amprentele lăsate pe geam sau laptele vărsat în timpul mesei. Fraţii se ceartă pe spaţiul personal şi pe lucruri, tind să se compare între ei şi să intre în concurenţă unul cu altul. Părinţii se pomenesc cumpănindu-şi timpul şi atenţia, ca şi cupele de îngheţată, cu mare atenţie şi precizie, pentru a evita protestele previzibile ale fraţilor: „Dar el a primit mai mult decât mine!”

Fireşte, ei nu se ceartă tot timpul – ci doar când sunt treji! Fie, nu-i atât de rău, dar nouă poate să ni se pară chiar foarte rău. Puţine lucruri sunt mai exasperante pentru părinţi decât certurile dintre fraţi. În asemenea momente ne întrebăm a cui o fi fost ideea să avem copii.

– De ce vă certaţi voi doi tot timpul? am spus zadarnic, pierdut în lumea mea de om mare.

– De ce nu puteţi să vă împăcaţi bine niciodată? am zis. Greşeala numărul 2.

Ce legătură este între certurile dintre fraţi sau purtarea urâtă a unui copil cu Împărăţia lui Dumnezeu? Este uşor să pierdem din vedere obiectivele noastre pe termen lung în faţa conflictului permanent dintre fraţi. Este uşor să uităm că aceşti copii sunt chipuri ale lui Hristos când ei se poartă urât unul cu celălalt sau se rănesc unul pe altul. Ne este greu să ne amintim că ei se luptă să dobândească răbdarea, bunătatea, blândeţea şi dragostea chiar în timp ce se ceartă pe o jucărie sau când fură („împrumută”) hainele celuilalt sau trasează o linie mare cu alb pe mijlocul podelei în camera în care stau amândoi, provocându-l în felul acesta pe celălalt la încălcarea liniei. Aceste lupte mă iau prin surprindere tot timpul. De fapt, eu n-am niciodată timp de certurile lor. Însă trebuie să îmi spun mereu că de fapt acesta este rostul timpului meu.

Nouă ne este greu să ne amintim, iar copiilor le este greu să vadă, că prin intermediul acelor lupte ei dobândesc virtuţile veşnice care îi vor transforma şi îi vor face să ducă o viaţă împlinită, sfântă, cu pace şi fără de păcat. Aceste lupte sunt însăşi calea învăţării. Lucrăm pentru mântuirea sufletelor copiilor noştri, iar Dumnezeu îi formează ca persoane prin intermediul răspunsurilor pe care noi le dăm la certurile şi rivalităţile dintre fraţi. Viaţa de familie constă în dobândirea virtuţilor de care avem nevoie pentru a reuşi să ducem o viaţă întru virtute.

După ce am tras aer în piept şi mi-am spus în gând că sunt tată, i-am despărţit pe Nikolia şi George şi le-am confiscat jucăria.

– Ce se întâmplă aici? i-am întrebat.

– Nikolia mi-a luat jucăria!

– George m-a lovit!

– Ea m-a tras de mânecă!

– Tu nu te jucai cu jucăria asta! au strigat ei în acelaşi timp.

Sunt pus în faţa a două versiuni simultane despre cum celălalt e de vină. O poveste veche, de la Adam şi Eva. Adesea este greu de ghicit – şi de regulă este o greşeală să încercăm să aflăm – cine e de vină, dacă unul dintre ei este clar ca poartă o vină mai mare, atunci e mai uşor. Dacă unul dintre copii l-a lovit sau l-a intimidat pe celălalt sau i-a luat un obiect personal fără să ceară voie, atunci problema trebuie lămurită. De obicei, sunt mulţi factori care trebuie luaţi în calcul. Când copiii sunt obosiţi, plictisiţi, agitaţi după ce au stat prea mult într-un loc sau dacă se simt abandonaţi, atunci certurile dintre fraţi se înmulţesc.

Dacă sunt certuri dese între fraţi, luaţi în calcul varianta de a-i ţine separaţi până când ei îşi fac un plan cum să petreacă timp împreună liniştiţi. După ce i-am ascultat, am zis:

– George, ce faci dacă Nikolia vrea să se joace cu o jucărie de-a ta? Nici un răspuns.

– Nikolia, tu ce faci dacă George îşi vrea jucăria înapoi? Iarăşi nici un răspuns.

Aceste formulări implică faptul că mă aştept de la ei să gândească şi mă aştept de la fiecare să fie responsabil de comportamentul lui, indiferent ce ar face celălalt.

– George, cum se poartă un frate iubitor? George tace.

– Este greu să-ţi împărţi jucăriile cu ceilalţi, am spus încet.

– Nikolia, cum se poartă o soră bună? Nikolia tace. Tăcerea era un răgaz binevenit.

– Nu luăm lucrurile altuia fără să cerem voie, i-am spus Nikoliei calm, dar ei nu părea să îi pese.

– Când o să să-mi propuneţi voi un plan cum să vă jucaţi fiecare cu jucăria asta, puteţi să o luaţi înapoi, le-am zis confiscând jucăria. Din partea amândurora a plouat cu văicăreli și regrete. 

– Este greu să împărţi lucrurile cu alţii, le-am spus amândurora cu blândeţe.

Această exprimare le transmite că le simt frustrarea, că înţeleg că le e greu şi că ei trebuie să înveţe să împartă ce au. E greu să-ţi împărţi lucrurile cu alţii, dar nu avem de ales. Aceste lucruri trebuie spuse cu multă compasiune, nu cu sarcasm sau cu furie. Dincolo de orice diferenţe, în fiecare dintre ei se duce o luptă – să împartă cu celălalt şi să aibă grijă unul de celălalt. Fiecare dintre ei învaţă că nu întotdeauna se poate să obţină ce-şi doreşte. Ei învaţă cum să colaboreze, să aibă răbdare, să rezolve problemele împreună. Nu-i ajută să înveţe dacă le ţinem discursuri. Aceste lucruri ei nu le pot învăţa decât prin propria luptă duhovnicească – numai dacă îi lăsăm să lupte. Iar lupta se defineşte prin ceea ce le spunem noi.

Mă întrebi dacă funcţionează această strategie? Pe termen scurt, nu. Nu va pune capăt certurilor şi luptelor lor. Poate sunt chipuri ale lui Hristos, dar îngeri nu sunt! Însă, pe termen lung, este singura strategie care funcţionează. Pentru că problemele acestea apar frecvent, vom purta aceeaşi discuţie tot timpul. Ei vor ajunge să înveţe mai multe soluţii la dilema lor, dar, pentru moment, nu le vine să le pună în aplicare. Ştiu cum să împartă lucrurile cu alţii; doar că nu vor să o facă. Dacă aveţi copii mici, este vârsta potrivită pentru a vedea împreună ce soluţii ar fi.

Se pot juca ori cu rândul, ori împreună, ori unul dintre ei poate găsi o altă jucărie pentru moment. De fapt, există multe soluţii dintre care pot alege. Adevărata dificultate este că oricare soluţie presupune ca ei să renunţe la ceva. Aceasta este lupta şi acum este perioada când ei trebuie sa înveţe acest lucru. Eu îi ajut să o conştientizeze şi îi îndrum pas cu pas când ajung în acest punct, iar şi iar. 

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, pp. 103-107)