„Mă îndoiesc, deci cred”

Hristos vrea să ne punem întrebări, să Îl căutăm, să-L înțelegem, nu să Îi fim următori într-o inerție a credinței. Așadar, îndoiala înseamnă căutare.

Fiind la Facultatea de Biologie, mi s-a întâmplat să aud această afirmație din partea unui profesor universitar. Cum era de asteptat, m-am îndoit și am început o mică dezbatere cu următoarea remarcă: „Știința nu are cum să se bazeze pe certitudine, când ea susține ipoteze, care prin definiție se bazează la rândul lor pe incertitudine. Big Bang-ul e doar o ipoteză, apariția viului din neviu e tot o ipoteză, iar aceste două idei ne sunt prezentate în facultate ca fiind adevărul. Mai mult decât atât, ideile de care știința este azi convinsă, mâine vor fi demontate, și avem atâtea exemple de erori”.

„Știința se bazează pe certitudine

Obișnuința de a strecura o bună îndoială în rândul unor colegi și chiar profesori, încercând să fim totodată cu o atitudine adecvată față de fiecare, este demnă de încurajare. Se poate întâmpla însă ca unii să respingă orice idee pe care o aduceam în discuție. Înțelegem atunci indisponibilitatea lor de a vedea lucrurile și dintr-un alt unghi, de a ieși dintr-un univers restrâns și de a pătrunde în esența lucrurilor.

Unii susțin faptul că mentalitatea creștinilor este vetustă, anacronică, iar mântuirea la care ne invită Biserica este un clișeu. Tehnologia avansată a devenit o uzanță care nu mai surprinde mintea și existența umană.

Astăzi a devenit mai greu ca oricând să crezi. Vedem că „omul recent” pare să fi folosit puterea tuturor variațiunilor în numele libertății și a drepturilor omului.

Astfel, cum ar trebui să abordăm atitudinea indiferentă și hedonistă a lumii? Poate fi cineva credincios sincer și onest și să pună la îndoială anumite lucruri?

Este nevoie de un răspuns actualizat din partea noastră. Îndrăznesc să spun că atunci când apare neîncrederea, ezitarea, când începem să punem la îndoială ceea ce pur și simplu pare clar în anumite momente nu este condamnabil sau păcat.

De aceea, aș spune chiar că este un drept și o datorie a noastră să ne îndoim, întrucât chiar Hristos vrea să ne punem întrebări, să Îl căutăm, să-L înțelegem, nu să Îi fim următori într-o inerție a credinței. Așadar, îndoiala înseamnă căutare.

Îndoiala e o deschidere spre încredințare. E o căutare spre a descoperi evidența. Mai mult, aș spune că substanța îndoielii este chiar nădejdea, speranța de a găsi. Taina credinței se articulează pe teologia persoanei. Credința este relație, iar ortodoxia este taina tămăduirii omului.

Este binecunoscut faptul că risipirea misterului alungă interesul. Dar, din fericire, tot ce ține de Dumnezeu apare ca o taină de necuprins. Închei astfel cu un îndemn din Evanghelia după Matei, adresat tuturor creștinilor ce se îndoiesc de necesitatea propriei îndoieli: „Cereți și vi se va da, căutați și veți afla, bateți și vi se va deschide”(Maria Sarsaniuc, ASCOR Iași)

Ultimele din categorie