Aspecte introductive

Fericitul episodului de astăzi e Toma. Apostolul devenit între timp patronul științei. Unul care e, nu de puține ori, taxat ori clasat în categoria îndoielnicilor. Prezentat mai degrabă ca exemplu negativ. Pe nedrept. Întâlnirea lui cu Hristos e astfel motivată de faptul de a nu fi fost capabil să accepte, fără a pune la îndoială, mărturia celorlalți.

Toma și îndoiala

Atunci când ceata celor zece (căci Iuda își alesese deja drumul) va veni voioasă să-i împărtășească bucuria întâlnirii cu Domnul, apostolul pe care-l avem în vedere, va refuza să-i creadă. Va cere ca el însuși să aibă parte de o întrevedere nemijlocită spre a putea să se convingă. Hristos nu-i va refuza acest privilegiu. Evenimentul se va petrece într-o duminică. Nu oricum, ci miraculos. Intrarea va avea loc prin ușile încuiate. În condițiile în care nicio făptură trupească n-ar fi capabilă să facă acest lucru. Nu pentru a impresiona, căci Domnul nu face lucruri de dragul de a atrage atenția, a face senzație ori a înspăimânta. Lucrul acesta e mai degrabă specific concurenței. Intră prin porți care fuseseră anterior zăvorâte spre a arăta că, odată cu actul Învierii, trupul său căpătase supremația asupra materiei. Se spiritualizase. La fel va face și atunci când va mânca alături de ei, spre a reliefa realitatea corporalității Sale. Căci nu a Înviat cu trup aparent. 

Mesajul 

Un alt aspect important legat de această întrevedere e salutul. „Pace vouă”! Cum altfel ar putea să se adreseze învățăceilor Săi? Orice le-ar fi spus, nu s-ar fi plasat într-o astfel de consonanță cu ceea ce propovăduise, ca aceste cuvinte. În plus, aveau relevanță și pentru contextul socio-religios israelit, unde saluturi precum „Șalom aleheim” (transformat ulterior lingvistic de musulmani, dar păstrând același mesaj), acompaniau debutul oricărei ospeții.

Există însă și un alt mesaj legat de ceea ce va face Domnul după. Anterior, le arătase ucenicilor mâinile și coasta Sa spre a-i ajuta să se convingă de realitatea celor trăite pe Cruce. De această dată, se va adresa direct lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20,27). Cuvinte care nu sună a mustrare, ci mai degrabă a chemare părintească. Una care convinge, fără să fie nevoie de altceva. Copleșit de dragoste și de uimire, Apostolul exclamă, probabil cu ochii înlăcrimați: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Concluzia zilei o trage tot Iisus: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!”.

În loc de concluzii

Alături de experiența lui Toma, Evanghelia de astăzi ne transmite și nouă un mesaj important. Ne cheamă să ne identificăm în ipostaza celor de la finalul ei. Să admitem că suntem cei care n-am văzut și am crezut. Ori că, în orice caz, ceea ce am văzut ține mai degrabă de experiența intrinsecă, decât de cea nemijlocită a ucenicului. Aidoma lui, suntem chemați și noi să mărturisim. El a pecetluit cu prețul vieții cele trăite. Noi? Suntem în stare să pecetluim măcar cu consecvența noastră în dragostea pentru El și aproapele cele mărturisite? Îndrăzniți!