În vremea aceea, adunându-se mulțime de oameni, Iisus a început a zice: Neamul acesta este un neam viclean; cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul prorocului Iona. Căci precum a fost Iona un semn pentru niniviteni, așa va fi și Fiul Omului semn pentru acest neam. Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbații neamului acestuia și-i va osândi, pentru că a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon; și, iată, mai mult decât Solomon este aici. Bărbații din Ninive se vor ridica la judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, pentru că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și, iată, mai mult decât Iona este aici. Nimeni, aprinzând făclie, nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, așa încât cei care intră să vadă lumina ei. (Luca 11, 29-33) (Luni în săptămâna a 24-a după Rusalii)

Deși Mântuitorul privește cu dragoste mulțimile de oameni care se strâng în jurul Său, fiindu-i milă de bolnavii, săracii, flămânzii care Îl întâmpină, această atitudine nu este condescendență dumnezeiască față de oricare oameni în genul flower-power, adică de tipul celei promovate de o toleranță indiferentă. E adevărat că El îi iubește pe toți oamenii, fiindcă toți sunt copiii lui Dumnezeu. Dar, deși Se milostivește de cei veniți cu mari dureri, suferințe și lipsuri greu de alinat, de cei care vin cu inima deschisă și cred în cuvintele Sale dumnezeiești, totuși față de cei veniți cu gând rău, ispititori, care caută cusur în toate, care sunt ahtiați după senzațional, minuni văzute ca semne magice, El nu Se arată la fel de binevoitor, ba dimpotrivă. 

Se pare că nu doar trimișii fariseilor și mai-marilor templului erau cusurgii de serviciu, ci lor li se adăugau și diverși oameni din popor. Așa se întâmplă în cele relatate aici de Sfântul Luca. Mulțimile se îngrămădesc în jurul Domnului Iisus, dar El spune: „neamul acesta e un neam viclean, căci cere semn”. În versetele dinainte, citite în Evanghelia din vinerea precedentă, este amintit cum unii spuneau că minunile lui Hristos sunt făcute cu puterea lui Beelzebul, căpetenia demonilor și astfel scoate pe demoni. Aflând atâta necredință și rea voință din partea oamenilor, Iisus refuză să facă minuni la comandă. El ajută pe cei cu adevărat aflați în nevoi, deci nu pe oricine, pentru necesități închipuite sau pentru satisfacerea unor capricii. Și astăzi, dacă ispitim pe Dumnezeu să facă o minune ca să credem în El, desigur că nu vom primi nimic în schimb. Iar dacă, pornind de la această premisă, vom spune că Dumnezeu nu ne-a ascultat rugăciunea, putem ajunge la concluzia nihilistă că fie El ar fi neputincios, fie răuvoitor sau chiar că nu există. Însă greșim negândindu-ne că Dumnezeu nu ascultă cererea noastră fiindcă am pornit cu un gând rău. Nu cerând orice, oricum și mai ales ispitind pe Dumnezeu, vom primi răspuns la cererea noastră. Domnul Hristos a mai spus că orice vom cere cu credință, ni se va da nouă (Matei 21, 22). Iar credința nu poate veni dintr-un cuget care pune răul și îndoiala înainte.

Totuși, Domnul le dă necredincioșilor semnul cerut: „Căci precum a fost Iona un semn pentru niniviteni, aşa va fi şi Fiul Omului semn pentru acest neam”. Din cartea acestui proroc, în Vechiul Testament, aflăm că Dumnezeu l-a trimis pe profetul Său în cetatea Ninive ca să vestească distrugerea ei, din pricina multor păcate. Dar Iona a refuzat pentru că îi era frică. Știa că Dumnezeu Se va milostivi dacă ninivitenii se vor pocăi și astfel profeția lui s-ar fi dovedit neadevărată. De aceea, a plecat cu corabia în direcția opusă, nesocotind misiunea divină ce i s-a dat. Atunci Dumnezeu a trimis o furtună, Iona a fost înghițit de un pește și apoi, după alte peripeții, prorocul neascultător a venit în orașul asirian. Acolo a vestit ninivitenilor că vor pieri, iar aceștia surprinzător s-au pocăit printr-un post aspru. Din cele spuse de Domnul Hristos prin cuvântul acestei Evanghelii, în același fel în care Iona a vestit ninivitenilor distrugerea, tot astfel și moartea Fiului Omului și șederea Sa în mormânt timp de trei zile reprezintă semnul distrugerii vechilor rânduieli iudaice. Israel nu va mai rămâne popor ales al lui Dumnezeu, în lipsa pocăinței. Alte neamuri i-o vor lua înainte, acceptând cuvintele și poruncile Sale. Astfel profețește într-o frază că poporul etiopian, strănepoții reginei din Saba și ai regelui evreu Solomon vor veni de la marginile pământului să asculte înțelepciunea străbunului lor rege din Ierusalim și astfel vor rușina pe Israel. Aceasta fiindcă Evanghelia pe care o vor asculta este mai mare, mai puternică decât înțelepciunea lui Solomon. Continuându-și profeția, Iisus mai spune că bărbații din Ninive vor fi găsiți la judecată mai vrednici decât poporul lui Israel pentru că ei au ascultat de cuvintele lui Iona și s-au pocăit, pe când iudeii nu s-a pocăit la cuvintele lui Iisus. Și iarăși accentuează că învățătura Sa este cu mult mai mare decât cea a prorocului Iona. 

Faptul că ninivitenii și etiopienii vor judeca pe Israel, după cuvintele Domnului, înseamnă că oamenii cu viață sfântă, care au ascultat de Dumnezeu, sunt cei care vor judeca lumea în zilele de apoi. Nu ei ca persoane se vor afla neapărat în postura de judecători, ci mai degrabă credința lor va fi etalonul după care se diferențiază dreptatea de nedreptate.

Sfințenia, cât de discretă ar fi în viața de zi cu zi, nu rămâne ascunsă înaintea lui Dumnezeu. De aceea, Domnul încheie spunând că lumina nu poate fi aprinsă ca apoi să rămână sub obroc, sub un capac. Harul dumnezeiesc iese mereu la suprafață, luminează tuturor așa cum face lumânarea pusă într-un sfeșnic. Astfel, cei care intră în camera întunecoasă, care e lumea cu păcatele și relele ei, vor vedea lumina care se așează la loc de cinste. „Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist”, spunea odinioară francezul Descartes, postulând triumful rațiunii în filosofie și trasând conceptual viitoarele valori ale iluminismului. Nu greșește neapărat. Însă, omul, în ființa lui, nu este definit prin duhul îndoielii. Sau cel puțin nu așa a fost la creație și nu spre aceasta e menit. Dimpotrivă, sfințenia este și va fi totdeauna călăuză oamenilor, chiar și într-o lume pătimașă și înșelătoare, supusă faptelor întunericului. Sfințenia, așa cum spune părintele Rafail Noica, e firea omului. Ea izvorăște din lumina lui Dumnezeu, din Duhul Sfânt și e percepută de om printr-un simț sădit în el dintru început.