De ce se numeşte iubirea de argint – adică iubirea de bani, de plăceri şi de averi – închinare la idoli?

Se numeşte închinare la idoli pentru că cei ce iubesc banii, plăcerile trupului şi averile, se închină acestor patimi ca unor dumnezei şi pun pe acestea mai presus de Ziditorul. Adică cel ce se iubeşte pe sine mai mult decât pe Dumnezeu este un închinător la idoli. La fel este şi cel ce se îngrijeşte de mâncare, de bani, de haine, de avere, mai mult decât de suflet, de biserică, de rugăciune, de spovedanie, de milostenie. Iubirea de sine are măsură iubirea de aproapele (Matei 19, 19). Iubirea de Dumnezeu nu are limită, adică este nelimitată, după porunca: „Să iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronomul 6, 4-5).

Cel iubitor de bani se închină banilor în locul lui Dumnezeu. Cel lacom la mâncare îşi face pântecele său un dumnezeu, adică idol, după mărturia Sfântului Apostol Pavel (Coloseni 3, 5). Iar „cel ce face păcatul este rob al păcatului” (Ioan 8, 34; Romani 3, 9; 6, 16; Efeseni 2, 3; I Tesaloniceni 4, 5; Tit 3, 3; II Petru 2, 19). Deci, cine este rob al păcatului nu mai poate fi rob şi fiu al lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, Mântuitorul a pus prima condiţie, celui ce vrea să-I urmeze Lui, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa, spre a-I urma Lui (Matei 16, 24). Şi aceasta pentru că cel ce are patima iubirii de sine are, împreună cu ea, toate patimile şi păcatele, deoarece „iubirea de sine este maică, rădăcină şi izvor a tot păcatul” (Sfântul Efrem Sirul).

(Arhimandritul Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a II-a, volumul al V-lea, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători ̶ Neamț, 2004, pp. 123-124)