Omul, oricât de rău ar cădea, niciodată, cât e în viaţă, nu e iremediabil căzut. Pentru că lumea întreagă e ţinută de Dumnezeu. Dumnezeu ţine în iubirea Lui şi în grija Lui toată lumea... Doar că noi, având libertate, pornim spre bine sau spre rău. Putem să facem ce zice Dumnezeu şi El ne menţine în această facere şi ne hrăneşte dacă noi cerem lucrarea Lui, ori putem să facem invers decât zice El şi Dumnezeu ne menţine în lucrarea asta prin pronia Lui, dar nu ne sprijină.

Ceea ce spunem noi că Dumnezeu îngăduie, nu e o inactivitate, cum zicem noi: „Lasă-l să vadă”... El merge cu noi în direcţia păcatului (El este cu mine atunci când beau şi pătimeşte în firea Lui suferinţa creierului meu) şi niciodată nu vom pieri de tot cât suntem în viaţă, cât mai avem voinţa să mergem spre bine, adică după Dumnezeu.

De aceea e o copilărie să spun că Dumnezeu nu mă iartă. E o mândrie. De fapt, eu nu vreau să mă iert. Şi când voi înţelege asta, îmi va fi mai uşor să-i iert pe ceilalţi. Când înţelegi ce minune se întâmplă cu tine când te întorci de la rău spre bine, nu poţi să nu doreşti fiecăruia să se întoarcă. Şi mai ales celui care ţi-a făcut rău.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Editura Doxologia, p. 47)