Părintele socotea că bolile sunt o mare binecuvântare a lui Dumnezeu. Toți știm că era din fire foarte bolnăvicios. Dumnezeu a îngăduit ca fericitul Bătrân să fie încercat de felurile boli. Mai mult decât orice, suferea de cumplite dureri de cap, ce îi creau o stare de nesuportat, cu momente de leșin care îl împiedicau să mai poată primi oamenii. De multe ori, însă, îi primea, cu Harul lui Dumnezeu, în cazuri urgente, lăsându-se la o parte pe sine și interesându-se de sporirea și mântuirea altora. Vedea, în boli și în dureri, prezența lui Dumnezeu în om. Când omul suferă, își simte slăbiciunea și neputința. Nu poate conta pe sine însuși, fiindcă vede că aceste neputințe îl surpă; totuși, vrea să le biruiască, și, de aceea, se încredințează pe sine iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Comunicarea cu Dumnezeu prin rugăciune neîntreruptă și încredințarea vieții către purtarea Sa de grijă aduc existenței omenești putere dumnezeiască ce călăuzește spre mântuire, adică spre unirea omului cu Dumnezeu și participarea sa la viața Preasfintei Treimi.

(Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi și îndrumări, Traducere de Prof. Drd. Sorina Munteanu, Editura Bunavestire, Bacău, pp. 75-76)