Maica Eudoxia Manolache s-a născut la 16 decembrie 1933 în satul Târlele Filiu, județul Brăila, la botez primind numele Eugenia. La biserica cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae“ avea să se roage pentru ea și pentru adormitul său frate la 23 septembrie 2012, când s-a resfințit biserica parohială și când, în prezența IPS Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, s-a evocat și personalitatea părintelui Dometie.

Un suflet bun ca pâinea caldă

Intrată în viața monahală din învățământ, la sugestia fratelui său, părintele Dometie, maica Eudoxia a fost vreme de 30 de ani secretara Mănăstirii Râmeț și ghid al muzeului și doar neputințele bătrâneților au făcut-o să lase această ascultare care-i venea mănușă. Dăscălița Eugenia a avut vocația unui om care iubește nespus istoria neamului, așa, ca omul simplu de la țară, fără strigăt și fără a trâmbița, ci cu deosebire prin fapte. Și a mai avut preocuparea profund patriotică de a cinsti memoria înaintașilor. Însăși chilioara ei este un mic muzeu, unde a adunat în special obiecte ale fratelui, mult regretatul părinte Dometie. Aici stau laolaltă, așteptând poate un spațiu mai generos, dacă nu o chilie și un muzeu dedicate părintelui, straițele și servieta părintelui, fotografii și diplome, file de corespondență, straie și cărți, cruci și icoane.

Avea să vină mai târziu la această mănăstire, cu celelalte surori, după „perioada Rătești“, la 23 iulie 1956. A vrut, așa cum avea să aștearnă într-o poezie părintele Dometie, „Să te cunosc și pe tine/ Schit Râmeț, cu vechi renume“, pentru că „De mult mi se povestise/ De un om ce te văzuse/ Cum tu te sălășluiești/ Și precum te odihnești/ Între niște stânci pietroase/ Ascuțite, colțuroase“ („Schitul Râmeț“).

Cu sufletul bun ca pâinea caldă, pe atunci îndruma în primii pași pe calea cărții vreo 60 de copii din Lehliu. Fratele său a îndemnat-o către monahism, însă în sufletul ei de tânără fată s-a dus la început un război lăuntric: „Cum să stau eu până la sfârșitul vieții acolo, în mănăstire?“.  Dar Mântuitorul i s-a arătat în vis și ultimele temeri i s-au risipit. Și a ajuns la Mănăstirea Rătești pe 23 aprilie 1954, unde a simțit curând ce înseamnă tăierea voii, primind cea mai de jos ascultare. Când episcopul Antim Angelescu al Buzăului a poposit aici, proaspăta ucenică păzea porcii. De Sfântul Pantelimon, în 1956, a ajuns, alături de alte surori de prin părțile Ardealului, în lăcașul la poalele Munților Trăscăului. De la Teiuș la Râmeț făcea tot drumul pe jos. Era sprintenă, nu-i vorbă, trecea punțile de peste apa Geoagiului și de 16 ori. Se mai ajutau cu calul rămas de la călugări, Bubi. Când a sosit în bătătura mănăstirii „așa de pustiu era, că te puteai uita parcă până-n Cheile Râmeților!“. 

A fost tunsă în monahism la 2 iunie 1957. Dar în 1959 mănăstirea a fost desființată. A continuat să-i fie alături maicii Ierusalima și tuturor celorlalte, a muncit de dimineața până seara la secția de covoare. Flori și fluturi, căprioare și arbori au căpătat viață în covoarele ieșite și din mâinile sale. Când, la sfârșit de săptămână, ajungeau la Râmeț, unde biserica multiseculară era îngrijită doar de părintele Dometie, ca un făcut, ochii autorităților se îndreptau spre ele cu dușmănie. Sufletul și deprinderile de dascăl n-au părăsit-o și de aceea a dorit să-i rămână ceva și scris, lucru mai rar pentru o călugăriță.

Colecția muzeală inițială a încropit-o cu sprijinul părintelui Dometie și al fratelui său de la Brașov, preotul Mihai Manolache, care a beneficiat și de experiența acumulată ca muzeograf al Muzeului din Șcheii Brașovului. De-ar fi fost singura înfăptuire a acestei măicuțe și ar fi fost îndeajuns. Dar n-a fost. Și de i-am da numele „Muzeul Maica Eudoxia Manolache“ n-am greși cu nimic. Vă invit să pășiți în muzeul de la Râmeț. Aerul arhaic, mirosul acesta de vechi și de trainic te poartă într-o lume apusă. Veniți aici măcar pentru zâmbetul și bunăvoința maicii Ambrozia Chișiu și pentru explicațiile atât de frumoase și de complete ale maicii Dionisia Popa. Cât de prețioase sunt aceste obiecte de suflet românesc! Muzeul de la Râmeț nu trebuie schimbat cu nimic, iar la preconizata renovare nu trebuie deloc „modernizat”. Și nu pregetați să dăruiți un obiect de suflet, pentru că unde se păstrează el mai bine decât într-o mănăstire?

Un veritabil cronicar

Dar eu am cunoscut-o pe maica Eudoxia îndeosebi ca pe un veritabil cronicar al mănăstirii și ca poetă. De pildă, în mai 1980 scria „Reverie“: „Printre stânci încinse-n zale și cu creste colțuroase/ Curge Mogoșul la vale, udând pajiști răcoroase“. După ridicarea bisericii noi însemna: „Între înalții colți de piatră/ Lângă râu, pe-un colț de plai/ Pe o strămoșească vatră/ Înflorește-un cuib de rai“ („Mireasa din Apuseni“). Despre maica Eudoxia, criticul literar Virgil Șerbu Cisteianu scria: „În acest templu al naturii, prin simbolul acesta de codri, care îmbie la meditație și creație, monahia Eudoxia Eugenia Manolache și-a scris poeziile sale, emblemă durată în piatra Munților Trăscău, pentru Mireasa din Apuseni și pentru florile sale de crin“.

Nu se prea vorbește de muzeul de la Râmeț, într-o vreme cu fapte culturale destul de anemice, în care în România țipă cel mai adesea doar ce nu e trainic și nu e românesc. Se uită un aspect esențial: nu că ar fi o competiție în domeniu, dar muzeul de la Mănăstirea Râmeț este anterior multor muzee de acest fel, cum ar fi de pildă cel al Putnei. Colecția muzeală de la Râmeț s-a înființat la inițiativa și prin strădaniile maicii Eudoxia și cu ajutorul maicii starețe Ierusalima, fiind deschisă la 12 iulie 1969, cu binecuvântarea mitropolitului de Sibiu, Nicolae Mladin, și desigur cu aprobarea Departamentului Cultelor.

Nu s-a mărginit la atâta. După acest eveniment, la 9 ianuarie 1970, maica Eudoxia a trimis președintelui Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (azi Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național), Pompiliu Macovei, o emoționantă scrisoare, în care evidenția vechimea și importanța deosebită a lăcașului eremiților. Inimoasa călugăriță ruga să se intervină la Ministerul Afacerilor Externe, pentru ca Ambasada României din Budapesta să încerce găsirea unui document din anul 1215 în arhive. Totodată, maica se străduia să ia legătura cu părintele Evloghie Oța pentru identificarea persoanei care a văzut documentul respectiv și despre care spunea că este din raionul Alba. „Suntem la Sfânta Mănăstire Râmeț, județul Alba din anul 1955, ca mănăstire de maici, în urma unei hotărâri a Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (mai înainte fiind mănăstirea de călugări). ș…ț Fiind venite acum noi în această Sf. Mănăstire, am purces la organizarea unui mic muzeu care să scoată în evidență vechimea acestui loc, precum și contribuția adusă la culturalizarea poporului român. Ne mândrim că am ajuns să trăim pe aceste meleaguri pe care unele documente le atestă ca fiind foarte vechi“. Cum să nu răspunzi unui asemenea mesaj?

Maica Eudoxia a suferit odată cu mănăstirea și s-a bucurat deodată cu ea. La 1 mai 1987, când era ghid al mănăstirii, făcând parte și din consiliile economic, duhovnicesc și de judecată, scria în „Cartea de impresii“: „Lăudat să fie Dumnezeu pentru toate, noua biserică atât de frumoasă prin arhitectura ei își așteaptă pictorii, iar cea străveche e în restaurare“.

La 23 ianuarie 2013, maica Eudoxia a trecut la Domnul, lăsându-ne moștenire atâtea fapte demne de laudă, dar, cu deosebire, lăsându-ne pilda vieții sale trăite întru Hristos. Dumnezeu s-o odihnească în rând cu drepții!

(Florin Șinca, Maica Eudoxia Manolache şi muzeul de la Râmeţ, Ziarul Lumina, 29 ianuarie 2013)