Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în satul Răcolești, Criuleni (Basarabia), primind la botez numele de Ciprian. Mama părintelui era o femeie obișnuită, care „se mai ducea din când în când la biserică”, iar tatăl, după cum însuși părintele își amintește, era „cam bețivan și nu prea aveai ce grăi cu dânsul”. De altfel, nici viitorul stareț nu a fost prea credincios în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care „făcea gălăgie și râdea în biserică” și chiar a luat o dată bătaie de la taică-său pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.

A început să umble la biserică în adolescență, după ce mama i-a povestit o întâmplare miraculoasă pe care a trăit-o în copilărie. La vârsta de trei ani, viitorul călugăr a murit și a petrecut în această stare o zi și o noapte. Tatăl, de acum s-a dus în târg să cumpere cele de trebuință pentru îngropare, iar mama l-a spălat și la pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap și a chemat femeile ca să-l plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul nopții, copilul s-a sculat și a cerut... bomboane. Astăzi, bătrânul crede că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe îngerul Său ca să-I învie din morți, pentru ca să ajungă la viața pe care o are și să moară cu chipul lui de acum, adică de ieroschimonah, nu de copil.

Viața grea a țăranilor din perioada stalinistă l-a determinat pe tânărul Ciprian să „încerce cum se trăiește la mănăstire și a văzut că i-a plăcut”. La început a intrat în mănăstirea Țigănești, unde a petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La mănăstirea Căpriana, ctitoria Sfântului Ștefan cel Mare, Ciprian a viețuit aproape cinci ani. Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să aibă grijă și de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la treabă. Bătrânul își amintește că uneori era nevoit „să-i mai croiască cu varga”, pentru că erau zbânțuiți. Această stare de lucruri nu-i convenea tânărului însetat de viața călugărilor despre care citea cu mult nesaț în „Viețile Sfinților”. „Oare am lăsat eu lumea, gândea bătrânul, ca să vin aici și să bat copiii oamenilor?” Și într-o noapte, fără să spună la nimeni, și-a luat traista și a fugit cu trenul la mănăstirea Dragomirna peste Prut. Aici, își amintește părintele, era o rânduială bună călugărească și mănăstirea era bogată, având mâncare bună și hrăneau porcii cu cartofi, spre deosebire de Basarabia, unde nici frații nu-și permiteau întotdeauna cartofi la masă. La Dragomirna a petrecut un an, nu pentru că nu s-ar fi împăcat cu starețul sau nu i-ar fi plăcut, ci pentru că starețul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în Basarabia.

Tânărul Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de ani, și a petrecut la ascultare șase ani, îndeplinind cele mai diferite ascultări. Bătrânul spune că el „nu a fost cărturar, dar a făcut întotdeauna ascultare cum se cuvine”. La vârsta de 28 de ani a fost călugărit cu numele de Serafim, iar peste 10 ani a fost făcut diacon.

Prigoana stalinistă nu l-a ocolit și în 1945 a fost arestat pentru „propogandă religioasă”. După arestare, a fost ținut trei luni la interogatoriu în Chișinău. Aici a aflat chiar de la ofițerul care-l interoga că a fost trădat de un „călugăr” care a venit la ei în mănăstire. Astfel de „călugări” deghizați erau trimiși de KGB prin toate mănăstirile ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în lagăr în Siberia cinci ani, dar nu povestea niciodată despre grozăviile pe care le-a îndurat acolo. Toate povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir. În lagăr, după o zi de muncă grea, când toți se culcau, părintele rămânea în picioare lângă pat și-și făcea pravila. După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia și a fost primit în Mănăstirea Suruceni.

În 1954, episcopul rus Nectarie îl hirotonește ieromonah. Va mai petrece în Mănăstirea Suruceni până în 1959, prietenind cu starețul mănăstirii Paisie. Împreună au muncit la restabilirea acestei mănăstiri, aducând-o la o stare foarte bună. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în Basarabia, rămânând deschise numai două, Căpriana și Noul Neamț. Părintele a fost nevoit să se mute la Noul Neamț.

În 1961 a fost închisă și mănăstirea Noul Neamț, fiind transformată în spital pentru tuberculoși și în muzeu al Războiul ruso-german, pe acolo trecând operația „lași-Chișinău”. Toți călugării au fost trimiși în mașini pe la casele lor, doar unii au avut posibilitate să plece în Ucraina, Rusia, România sau Grecia.

Cam în această perioadă, părintele Selafiil l-a cunoscut pe Sfântul Cucșa de la Odessa prin intermediul altui părinte înduhovnicit de la noi, Serghie „cel fără picior”, trecut de curând la cele veșnice, care, pe vremea când era frate, a fost chileinic al Sfântului Cucșa.

După închiderea mănăstirilor, părintele Serafim (viitorul Selafiil) s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997, într-o cămeruță unde se ruga. În sat, părintele săvârșea uneori botezuri sau cununii în taină, mărturisea puținii credincioși care au mai rămas. De douăzeci de ani însă a orbit cu desăvârșire și petrecea mai mult în rugăciune.

În 1997 a fost readus în mănăstirea Noul Neamț, unde, peste trei săptămâni, a primit schima mare cu numele de Selafiil.

Bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească pentru obștea nou formată, pe care o compun numai călugări tineri. Prin sfaturile sale și pilda de viață, alături de ceilalți câțiva bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a restabilit ruptura de treizeci de ani produsă în monahismul basarabean. La rugăciunile bătrânului, mulți frați s-au izbăvit de patimile și gândurile care îi chinuiau, iar alții pot povesti cazuri de clarviziune și minuni pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin smeritul părinte.

Smerenia starețului Selafiil l-a ascuns de slava oamenilor și el petrecea retras în chiliuța sa, unde îl vizita foarte puțină lume. Doar frații mai mergeau la el după sfat. Învățătura bătrânului Selafiil se cuprinde în aceste câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor: „Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameșului, blândețea lui David, răbdarea lui Iov și dragostea care niciodată nu cade”.

Părintele Selafiil s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 și a fost în­mor­mân­tat la Mănăstirea Noul Neamț.

(Ierodiaconul Savatie Baștovoi, Dragostea care niciodată nu cade, Editura Marineasa, Timișoara, 2001, pp. 5-8)