Locuri de pelerinaj

Mănăstirea Dobrovăţ, ultima ctitorie a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

Într-o seară din vara anului 1499, pe când Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, se îndrepta în fruntea oştilor spre Suceava, trecând printr-o dumbravă din codrii Iaşului, a zărit în depărtare un sâmbure de lumină ieşind din pământ. S-a apropiat şi, găsind în inima pădurii chilia unui sihastru, a intrat, cerându-i bătrânului binecuvântarea. Monahul era rus, trecut peste Nistru şi Prut în căutarea singurătăţii şi, văzându-l pe marele domn al Moldovei, l-a salutat pe limba sa: „Dobri vecer“, în traducere „Seară bună“. Mai târziu, când Ştefan a hotărât că în locul bordeiului singuratic să zidească o mănăstire de călugări, a numit-o, în amintirea sihastrului, Dobrovăţ. Avea să fie ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

La o distanţă de 25 de kilometri sud-est de Iaşi şi la 35 de kilometri nord de Vaslui se află Mănăstirea Dobrovăţ, străjuită de codrii seculari. Alegerea acestui loc pentru mănăstire nu este întâmplătoare deoarece documentele din secolul al XV-lea amintesc de existenţa pe valea Dobrovăţului, în satul Călugăreni, a unui schit a lui Giurgiu Călugărul cu hramul „Schimbarea la Faţă“ şi a unei mănăstiri de la obârşia Dobrovăţului.

Biserica Mănăstirii Dobrovăţ a început să fie construită în ziua de 27 aprilie 1503 şi s-a terminat în anul 1504, fiind ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Pisania domnească, scrisă în limba slavonă, pe o lespede grea de piatră, şi aşezată în dreapta uşii de intrare, mărturiseşte: „Bine cinstitorul Domn Io Ştefan voievod, cu mila Lui Dumnezeu domnul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, a înălţat acest hram cu numele Pogorârea Sfântului Duh, care a început a se zidi la anul 7011 (1503), luna lui april, în 27 zile, şi s-a săvârşit în anul 7012 (1504) al domniei lui, anul patruzeci şi şapte şi o lună din al optulea curgător“.

Biserica a fost ridicată numai în zidărie, restul lucrărilor fiind terminate de Bogdan al III-lea. Pictura bisericii s-a executat mai târziu, între anii 1527-1531, în timpul lui Petru Rareş. A fost prădată de tătari în 1658, iar familia Racoviţeştilor a aşezat în naos şapte pietre funerare cu chenare şi inscripţii, între 1664-1685. După luptele din septembrie 1739 dintre muscali, turci şi tătari, muscalii stabiliţi la sud-est de Dobrovăţ au prădat mănăstirea, luându-i toată averea şi lucrurile străine adăpostite aici. Prejudicii mari au fost aduse şi de mişcarea Eteriei din 1821-1822, pentru ca în 1864 să fie sărăcită complet, între 1865-1900 ajunge „vestita puşcărie de la Dubrovăţ“, apoi, după 1900, timp de trei ani, orfelinat de fete, după care şcoala de agricultură până în 1930.

A fost reînfiinţată prin decret regal de regele Carol I, la 14 mai 1913, dar din cauza existenţei şcolii de agricultură a putut să fie populată de călugări abia în 1930, când Ministerul Agriculturii a cedat clădirile şi 44 hectare de teren. Din 1930 până în 1948 a existat aici o obşte de călugări, după care este din nou folosită drept şcoală până în 1970 şi apoi până în 1990 ca biserică de mir. După 1990 îşi redobândeşte destinaţia iniţială de aşezământ monahal, obşte de maici până în 1991, iar din 1992 obşte de călugări.

Înfăţişarea de astăzi a bisericii este rezultatul unui amplu proces de restaurare desfăşurat în 1970 sub conducerea arhitectei Ioana Grigorescu, proces prin care i s-a dat monumentului înfăţişarea sa originală din epoca ştefaniană. Ansamblul mănăstirii, aşa cum este astăzi, cuprinde: biserica ctitorită de Ştefan cel Mare, o bisericuţă mai mică construită pe ruinele unui paraclis realizat de domnul Simion Movilă în 1607 pentru înhumarea fiului său Pavel, turnul clopotniţă construit în 1743, zidul de incintă şi clădirea care adăposteşte în prezent chiliile călugărilor.

Biserica Mănăstirii Dobrovăţ

Valoarea cea mai mare a complexului monahal o are Biserica „Pogorârea Sfântului Duh“, construcţie de o maiestuoasă monumentalitate, ridicată din piatră şi cărămidă, în stil moldovenesc. Biserica din Dobrovăţ este zidită din piatră, în stil curat moldovenesc; are altar, naos, gropniţa îngustă şi pronaos. După particularităţile de construcţie, se crede că meşterii sunt cei care au ridicat şi biserica din satul Arbore. Fără turla şi abside laterale, biserica are coloane de piatră, în naos şi în pronaosul boltit. În exterior, zidurile sunt întărite cu trei contraforturi pe fiecare latură. Spre vest se deschide portalul în arc frânt larg. Pronaosul este luminat de două ferestre mari, în arc frânt. Restul încăperilor sunt luminate de ferestre cu baghete încrucişate, cu partea superioară a deschiderii rotunjită.

În anul 1851, bolţile naosului şi pronaosului au fost sparte pentru a permite construcţia unor turle, iar în gropniţa s-a construit o turlă falsă, din lemn, tencuita. Cu prilejul restaurării din anii 1974-1976 însă, turlele au fost înlăturate şi biserica a fost acoperită cu învelitoare din tablă de cupru. Faţadele exterioare, nepictate, au ornamente de piatră, de forma unor ocniţe, şi un rând de firide, lucrate în cărămidă.

Pietrele funerare din camera mormintelor mărturisesc statutul de gropniţa domnească a bisericii. Aici se găseşte mormântul doamnei Nastasia, soţia lui Bogdan al III-lea, pe care stă scrisă următoarea inscripţie slavonă: „Această piatră e făcută şi împodobită de binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Bogdan voevod, doamnei lui, Nastasia şi s-a strămutat în ea în zilele lui, la 7021 (1512) luna lui octombrie 14 la veşnicele locuri“. Pictura a fost executată în anul 1529, în timpul primei domnii a lui Petru Rareş, de o echipă de meşteri anonimi. Pentru prima dată în programul de pictură murală interioară, în această biserică apare scena cu Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, eveniment întâmplat în anul 1415, la iniţiativa domnitorului Alexandru cel Bun.

(Foto) Ultima ctitorie a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare - Mănăstirea Dobrovăț