Dacă vom fi smeriţi, după iubirea Lui, Domnul ne va face cunoscute toate, ne va descoperi toate tainele, dar vai nouă dacă nu ne smerim, ne mândrim şi, căzând în slava deşartă, ne golim şi ne chinuim şi pe noi înşine şi pe ceilalţi.

Deşi e milostiv, pentru mândrie Domnul lasă sufletul să flămânzească şi nu-i dă harul câtă vreme n-a învăţat smerenia. Aş fi pierit de păcate şi de multă vreme aş fi fost în iad, dacă n-ar fi avut milă de mine Domnul şi Preacurata Maică a Domnului. O, cât de blând şi paşnic e glasul Lui, glas ceresc cum pe pământ nu auzim niciodată. Şi iată, acum scriu cu lacrimi despre Domnul Cel Milostiv ca despre propriul meu Tată. Dulce este sufletului să fie împreună cu Domnul; Adam a gustat această fericire în rai, când vedea pe Domnul faţă către faţă, dar sufletul nostru simte şi el că El este cu noi, după cum a făgăduit: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” [Mt 28, 20].

Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult? Domnul a alcătuit pe om ca el să trăiască veşnic în El şi să fie fericit, ca noi să fim împreună cu El şi în El. Domnul vrea să fie El însuşi cu noi şi în noi. Domnul e bucuria şi veselia noastră; dar când, prin mândrie, ne depărtăm de Domnul, atunci ne predăm pe noi înşine chinurilor: jalea, urâtul şi gândurile rele ne sfâşie.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.72)