Text și context

Unei strașnice răfuieli cu fariseii, care ca de obicei, îl provoacă pe Mântuitorul pornind de la un formalism de-a dreptul irelevant, îi urmează o călătorie. Învățătorul, care tocmai fixase prioritățile și ordinea lucrurilor în viața duhovnicească, insistând asupra interiorizării și valorii ei, pornește la drum înspre părțile Tirului și ale Sidonului. Aici va avea loc o interesantă întrevedere.

Fiul lui David!

Șirului celor care-l vor urma pentru a se bucura de învățăturile sale i se va adăuga și o femeie cananeiancă. O localnică, ce-i drept, cam guralivă. „Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon”, va striga ea, sintetizând în câteva cuvinte durerea care-i frământa sufletul. Pentru prima dată în decursul activității Sale Propovăduitoare, Domnul rămâne mut. E greu de spus la ce se gândea. Dacă medita la durerea ei, la ce însemna a fi Fiul lui David, ori la alte lucruri de mai mare profunzime. Tăcerea lui a fost și este încă interpretată ca o formă de ignore. Atât de către ucenici, cât și de către exegeza de mai târziu. Dacă a fost ori nu așa, greu de zis!

Mediatorii

Cei care mediază un dialog, interpelându-l pe Iisus și rugându-l să facă ceva, sunt ucenicii. Cel mai probabil sunt stânjeniți de rumoarea pe care o pricinuiește femeia și de faptul că lumea începea să fie atentă. La ea și la ei deopotrivă. Iar mulțimile așteaptă acțiune și simpatizează cu victimele. De aceea, de multe ori în istorie, oamenii care au știut să pozeze mai bine în oprimați decât alții au avut de câștigat. Ca atare, i se adresează lui Rabbi: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră”. Răspunsul lui e aparent bolovănos. Cel mai probabil vine să dea glas gândurilor discipolilor mânioși. E cumva ciudată plasarea lui în imediata vecinătate a dialogului cu fariseii. „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel”, li se spune.

Doamne, ajută-mă!

Scurtul răgaz al dialogului permite femeii să-și ia avânt și să recupereze din decalajul distanței pe care o avea față de ei. Ori poate, Domnul însuși o așteaptă într-adins. Ajunsă în fața Vindecătorului, spune doar două cuvinte: „Doamne, ajută-mă”. În loc să primească răspunsul dorit, are parte de o aparentă dovadă de excludere pe criterii etnice: „Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”, i se răspunde. În spatele acestor vorbe se ascund sensuri minuțios încifrate. Copiii sunt fiii Casei lui Israel. Din cea din urmă categorie fac parte toți ceilalți. Femeia înțelege. Își evaluează, însă, obiectiv prioritățile și statutul. Nu pleacă ofensată. În fond, miza e mare. Tămăduirea fiicei demonizate. Răspunde. Demn, ferm și cu smerenie: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”.

Mare este credința ta!

Cuvintele ei pică bine inimii Dumnezeului Celui întrupat. O vede ca pe un exemplu de smerenie. De om așezat, care nu vine să-și aroge drepturi, ci să strige după ajutor. Dintr-o inimă de mamă. Păgână e drept, dar mamă! Și El e fiu și-i înțelege năpasta. Ține să ofere poveștii un happy-end: „O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela”. N-o face pentru că un astfel de deznodământ dă bine pe sticlă. Dumnezeu nu se formalizează. N-are nevoie de marketing și de strategie. O dovedește faptul că-i laudă credința în fața unui auditoriu care, din acest punct de vedere, i se considera net superior. Însă nu apartenența ei doctrinară e avută în vedere acolo, ci atitudinea smerită, dublată de o sinceritate ce-L dezarmează chiar și pe Cel care e superlativul acestei virtuți.

În loc de concluzii

În ipostaza femeii cananeence ne putem afla oricare dintre noi. Și de bună seamă, există momente în viața noastră în care, fie că vrem, fie că nu, ne regăsim în situația ei. La fel cum uneori, aidoma Apostolilor, din felurite pricini, mediem cauza altora în fața lui Dumnezeu prin rugăciunile noastre. Atitudinea ei a deschis lumii păgâne posibilitatea mântuirii. E pentru prima dată în Scriptură când Hristos vorbește deschis despre acest aspect, asumându-și, fără ascunzișuri, un rol de Mesia ce depășește granițele poporului iudeu. Și de-atunci, firimiturile harului vin să sature guri flămânde ale unei umanități nesătule, gureșă aidoma unui cuib de rândunele acuiat sub streașină. Și cu cât binecuvântarea se revarsă mai cu prisosință, suntem parcă mai nemulțumiți. N-ar fi oare potrivit să privim înspre femeia cananeeancă și comportamentul ei? Poate am reuși astfel să înțelegem mai bine care sunt prioritățile și de ce Domnul are anumite așteptări de la noi. Să fie, oare, chiar atât de greu? Îndrăzniți!