A trecut Duminica pomenirii Crucii, dar Crucea a rămas cu noi. Mereu rămâne în locul din centrul lumii, axis mundi, rupând oarecum dezechilibrele marginale și redresând vertical mijlocul. Aducând aminte că avem un centru de stabilitate și el ne este dat de Jertfa de pe cruce. De El, Hristos Domnul, căruia la vecernia zilei de luni îi cântăm: „Doamne, Cel ce Ți-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învrednicește-ne pe noi să ne închinăm ei, întru umilința inimii, luminându-ne bine cu postirile și rugăciunile, cu înfrânarea și cu facerea de bine, ca un bun și de oameni iubitor.” (Luni, Podobnicele lui Iosif, Săptămâna a treia a Postului). Cum ne ajută crucea să ne redresăm viețile? De ce era nevoie de ea pentru asta? Am citit la vreme de postire câteva postări despre lipsa de echilibru pe care religiozitatea le poate aduce în sufletul omului modern. Atât de modern încât își caută ideile pe ChatGPT că mintea, obosită de atâta echilibru, nu-l mai ajută. Aude deseori că religia s-a născut din frică. Trebuie să spun că nici știința nu e lipsită de reflexul acesta. Din teama secetei s-a născut ameliorarea de teren și știința arhitecturii ei. Din frica de moarte de boala X sau Z s-au născut eforturile cercetării în medicină. Ba uneori frica de Apocalipsă – exacerbată prin lipsa de lectură din ea – a dus la nașterea tuturor „ufologiilor” care pasc iarba uscată (aluzie vădită!) neputinței de a ne mai fi liniște în suflet. Apoi, aud că religiile sunt numai pentru cei fără minte și rațiune, pe când știința, ea este a rațiunii și a minților luminate. Le și vedem acționând fără scrupule pentru că scrupulul moral, nu-i așa, nu ține de rațiune ci de adâncimea ontologică a existenței unui chip moral ce-și caută asemănarea. E limpede că, în timp ce creștinismul nu e lipsit de scrupulele existențialismului, de dialectica materialismului și deschiderea în cunoaștere parte din exegeții curentelor filozofice, atunci când se apleacă asupra cunoașterii creștinismului au o problemă majoră: Crucea lui Hristos! 

Miezul de smerenie al Crucii nu se transferă în niciun alt sistem de gândire umană și asta limitează gândirea aceea între frontierele unei libertăți obscure. Umilința inimii nu va deveni niciodată un dat tehnic și nici nu va fi o rădăcină pătrată din vreun model matematic al vreunei modelări economice a lumii. Designul educațional al pocăinței este mult mai neașteptat uman decât cred experții în artificial. Ceea ce avem a cuceri în viață este amănuntul surprins tot de o cântare a Vecerniei: „Preacurate (...) mă învrednicește a vedea cu sufletul curat Crucea Ta...”. Ori inimă smerită și suflet curat nu prea se obține prin tastare ori distribuire de biți în sistemul artificial. Oare vom putea înțelege că a fi religios înseamnă a căuta tocmai rădăcina curajului de a rămâne om când măștile îți propovăduiesc cosmetizarea în gletul absurdului? Putem pricepe că a fi în legătură cu Dumnezeu este o chestiune care se construiește prin încredere și nu prin frică? Putem, oare, să ne abținem în a traduce în mediocritățile noastre lucrurile pe care nu le înțelegem? Personal, cred că nu. Volumul de nătângie pe care îl înghite media – nu îmi exclud multe din opinii din nebunia momentelor – pare infinit și face spațiul vecin cu iadul. Două inexistențe care se dau existente. Aveau dreptate Părinții din vechime – pe când nu virusa wireless-ul lecturilor trunchiate – când spuneau că diavolul pare mai degrabă un croitor care lucrează cu materialul și dimensiunile corporale ale clientului-om decât cu inteligența creatoare. Căci, lipsit de creație, repetă până când celor care nu se mențin în zona realismului credinței le intră în reflex modul lui de a argumenta lucrurile. Iar tendința actuală se reduce la două modele de respingere a adevărului: „nu știți din sursele noastre” (autovalidate și autoreferențiale de cele mai multe ori) și „degeaba ați fost acolo, noi, care am sta la tastatura de acasă, știm mult mai bine decât voi realitatea”. Dacă vi se pare că exagerez reluați câteva discuții din urmă pe marile forumuri și vă veți înfricoșa. 

La polul opus, liniștea crescută în suflet de Cruce. Ascultăm împreună o Podobie? Iată ce spune: „Mare minune! Se vede lemnul pe care S-a răstignit Hristos cu trupul. Lumea se închină Lui și luminându-se strigă: O, putere a Crucii! Că numai văzută arde pe demoni! Și închipuită fiind se arată arzându-i; te fericesc pe tine, lemnule preacurate; te cinstesc și mă închin ie cu frică și slăvesc pe Dumnezeu, Care prin tine mi-a dăruit viață fără sfârșit” (Stihiră podobnică, facerea lui Teodor). Crucea rămâne astfel o întâmpinare mai înainte a Învierii. Creștinii se tem, sau cei care nu cunosc adâncul Învierii din Cruce? Crucea rămâne semnul însoțirii în Patimă a Mântuitorului. Creștinii sunt indolenți la durerea lumii sau cei care o vindecă fals prin proiecte și cercetări tergiversate în funcție de interesele obscurului economic? Creștinul știe că Hristos și cu Crucea sfințesc viața sa. El să fie iubitorul idolatriei, ori cel care face din joaca de-a idolii fabrică de bani nătângirii tinerei generații? Crucea este semnul care arată calea îndreptării fiind povățuitoarea celor care caută Adevărul. Creștinii să fie cei care smulg semnele căutării adevărului, ori cei pe care încurcându-i crucea au sistematizat cărările penibilului în sensurile giratorii ale democratizării autenticului în favoarea falsului? 

Pe vremurile neroniene se striga „creștinii la leu”. Ironic, unul dintre Părinții Bisericii spunea: „atâția creștini la un singur leu?”. Numai Crucea lui Hristos încape toate crucile noastre. Jertfa Lui luminează jertfele noastre. Să fim, dar, ai Crucii! Fără teamă. Ne susține curajul, rațiunea limpede și deschiderea de minte spre Împărăție și valorile ei: credință, nădejde și dragoste. Brațele crucii ne susțin! Mare minune! Se vede lemnul pe care S-a răstignit Hristos cu trupul...