Cu adevărat, mare dar și virtute este a se cunoaște omul pe sine și neputințele sale, precum mare primejdie este a nu-și cunoaște omul lipsurile și neputințele sale. Cunoașterea de sine este temelie nezdruncinată, pentru cel ce-și clădește casă sufletului său, și rădăcină a toată lucrarea duhovnicească, și fericire întru Domnul.

Acest lucru l-a arătat dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul, care zice: „Fericit este omul care-și cunoaște neputința sa, deoarece aceasta se face lui temelie, rădăcină și începătură la toată bunătatea”.

Ajungând omul la cunoștința neștiinței și neputinței proprii, începe a-și da seama că multe lucruri, pe care nu le cunoștea înainte, acum le cunoaște și că sunt multe altele pe care le va cunoaște prin încercarea trăirii.

(Arhimandritul Cleopa Ilie, Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2004, p. 60)