Părintele Nicodim Bujor a așezat în scris mărturia sa despre Cuvioasa Maică Evloghia Țârlea de la Mănăstirea Samurcășești-Ciorogârla.

Iată ce scria, pe scurt, Părintele Nicodim Bujor despre Viața Cuvioasei Maici Evloghia:

Copilăria și adolescența Ecaterinei. încercările dintru început.

„Acest mărgăritar de mult preț și strălucit luceafăr de pe firmamentul Bisericii Ortodoxe Române, Ecaterina – Evloghia Țîrlea, pe nume de botez Ecaterina, româncă macedoneancă originară din Nemfion sau Nevesca, Macedonia supusă grecilor, a fost venită pe lume în 1908 noiembrie 24. De mică copilă a rămas orfană de mama ei Evanghelița. Tatăl ei, Panaiot, recăsătorindu-se, deseori era pornit cu mânie asupra acestei copile mai mari pentru lipsa ei de respect față de a doua soție, care nu avea blândețea mamei Evanghelița, față de fiică și ceilalți copii: Nicolae, Hiota și Sîrma. Într-atâta ajunsese de încordată tensiunea mamei vitrege asupra Ecaterinei, încât într-una din zile, pe când strângea fânul, mama de a doua dete fiicei un brânci de pe un stog de fân. Căzută jos, i se rupse fiicei șira spinării. în felul acesta rămase infirmă pentru tot restul zilelor, crescându-i strâmb vertebrele. Ba, fusese nevoită a o despărți de frați și a o aduce în România la fratele mamei sale, Ioan și Epifania Ciciu, colonizați într-o mahala din sud-est a Bucureștilor, împreună cu familia Gheorghe și Domnica Pișta, oameni gospodari, negustori cu frică de Dumnezeu, foarte ospitalieri și neîntrecut de religioși, întreprinzători, dornici de învățături înalte: medicină, farmacie, diplomați, ctitori a trei biserici încă din primii ani ai colonizării, și patrioți, foarte iubitori de lumea săracă, nevoiașă [....]

Astfel, pătimi Ecaterina Țîrlea din anul 1918 până în 1927, așezată încorsetată în ghips cu șira spinării, învățând clasele elementare în familie, până când suferința se complică printr-o peritonită. Unchii ei și rudele se descurajaseră, îi lăsară o candelă aprinsă la cap, ca să nu moară fără lumină, zăcând într-un mic paraclis al casei, într-acea mică vilă cu etaj și mansardă din marginea capitalei pe șoseaua Giurgiului, dincolo de marele cimitir Belu, vilă transformată într-un han. [....] în anul 1927, când un arhimandrit al Sf. Patriarhii și Director al Școlii de cântăreți Bisericești de sub patronajul Prea Fericitului Patriarh Miron Cristea, pe numele său Teofil Ionescu, ajuns mai târziu arhiepiscop de Paris, pe când acest cuvios cu metania în Sf. Mănăstire Cernica, a deschis în Parcul Libertății / Carol / în arenele romane, o adunare duminicală la care puteau asista 40000 de spectatori, cu scop de unificare, catehizare, de binefacere a șomerilor și orfanilor, cu cămine, cantine, aziluri, orfelinate, ospătării, o secție de înmormântare gratuită a celor săraci [....], iată că acestei copile, căzută în putrefacție și de nimeni luată în seamă, i se arăta, aievea, Maica Domnului împreună cu Sfântă mare muceniță Ecaterina, patroana celeia căzută pradă mizeriei și boalei nevindecabile, venind ambele la patul ei de suferință, în chip de doctori și făcându-i operație chirurgicală. Dar Maica Precista se părea că făcea ascultare de Sf. Ecaterina cea din Alexandria Egiptului – fecioară prea înțeleaptă în filosofie, retorică, medicină și toată știința vremii, și care spunea către Născătoarea, în chip de infirmieră, cu negrăită smerenie: „Maica Domnului, taie aici, coase aici, leagă aici.” Iar Prea Curata, în sfântă ascultare, cu dulci cuvinte s-a adresat bolnavei, care până atunci era cu pântecele tare umflat și picioarele aduse cu genunchii la gură: „Iată, fiica mea, de acum te vei face sănătoasă.” Și arătându-i ceva răsucit și negru i-a zis: „Aceasta a fost toată boala și toată răutatea.” Și, o aruncă jos, într-un adânc. „Da, da, de acum te vei face sănătoasă.. ” Unchii, mătușile o găsiră umblând târându-se pe jos, ca o broscuță, prin paraclisul locuinței, cu picioarele întinse de acum, ca niciodată. Ca după boală, o scoaseră la aer în curtea din spatele vilei [.,..] De’ndată ce se întremă, o scoaseră unchii în Parcul Libertății ca să asculte predicile preoților capitalei, cu îndemnul și cu bine­cuvântarea Prea Fericitului Patriarh Miron. [....]

Sora Ecaterina și activitatea misionară

Într-una din nopțile spre Duminecă, atunci când se pregătea de Biserică, tinerei domnișoare Ecaterina i se arată în vis, pe norii cerului deschis, Mântuitorul, zicând de trei ori: „Vai, vai, mare război vine pentru necredință, și nu am pe cine trimite ca să vestească lumii acest mare prăpăd” Și ea luând aminte: „Ce-ați spus?” de două ori zise și răspunse ea la cel de al treilea apel al Mântuitorului: „Mă duc eu, Doamne Iisuse, ca să vestesc!” Și la sfârșitul uneia din acele grandioase adunări religioase, patristice, culturale, artistice, tânăra soră Ecaterina Țârlea în vârstă de 19 ani, se prezintă părintelui arhimandrit Teofil Ionescu [....] și-i ceru la spovedanie învoirea, de a-i da binecuvântare să meargă dânsa și să colecteze din sat în sat, până în Turtucaia – Dunăre și Marea Neagră, unde, în Dobrogea, erau colonizați macedo-românii [....], vestind cuvântul Evangheliei, al Sfintelor Scripturi, pe care-l știa pe de rost. Sora Ecaterina îndemna pe agricultori la fapte de milostenie spre întreținerea azilurilor, sau cantinelor de săraci: șomeri și orfani, întreținute de Patriarhii Miron și apoi Nicodim, în preajma Sfintei Patriarhii, [....] la care cantine zilnic se hrăneau câte 300 de guri flămânde, la fiecare cantină aparte. înșiși Prea Fericiții Patriarhi ajutau cu câte 10000 de lei lunar cantinele unde se citea și Cuvântul din Viețile Sfinților, ca în mănăstiri, îndemnând pe ascultători la trăirea vieții în Hristos, a iubirii trinitare între oameni, cea vestită de îngerii Domnului în noaptea de Crăciun: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” Tânăra soră Ecaterina Țîrlea ducea vestea cuvântului de foc al Mântuitorului: „Mare război vine pentru necredință”, îl ducea prin toate satele, întocmai ca Sfinții Apostoli. [....] în toate predicile avea metoda misionară a proorocilor și apostolilor Biblici, certând, mustrând, mângâind, vinde­când rănile sufletești. Catehiza sat de sat, învățând întregul popor, învățătura de credință ortodoxă și pornind de la dimensiunea morală a faptelor și lucrurilor mărunte. învăța poporul să cânte Sf. Liturghie, colindele și acele cântări religioase recomandate numai de Sf. Sinod [....]. Era extrem de inteligentă, foarte energică, curată, smerită, cuviincioasă. Era modestă, pură, gingașă, delicată, atentă. Era sfântă, transparentă, auto-transcendentă, fidelitate desăvârșită. Era săracă, extrem de milostivă. Pe toți miluia, afară de fumători. Simplu îmbrăcată, îmbrobodită la cap, părul strâns, împletit coroniță pe cap, fusta până la glesnă, cum era portul după primul război mondial. Părul îi era negru, ochii strălucitori, negri ca mura, fața suptă ca laptele de albă, voce foarte puternică în aer liber. Severă. înduioșător de miloasă cu cei bolnavi, pe care îi supraveghea îndeaproape. Era de pus la rană! Cu copiii era nespus de drăgălașă, desmierdându-i, alintându-i, jucându-se cu ei. [....] Pe cât de dreaptă, neîndurată, conștientă de misiunea ei profetică întru a certa și a mustra pe cei fără de rânduială, pe atât de blândă, caldă, înțeleaptă era în familie, mai ales cu copiii, cu domnișoarele, bătrânii, văduvele, cu tineretul cel cuminte, smerit, așezat. În ceea ce privește pentru copiii orfani, fetele mai ales, se făcea înger iute alergător întru împlinirea binelui și a-i îndruma pe căi bune. încuraja tineretul la cartea și viața cea sănătoasă, cărora reușea să le acorde burse. Intra și prin ușile încuiate. Era în strânsă legătură cu părintele defensor ecleziastic, profesorul scriitor, academician și deputat Galla Galaction, prietenul celor oropsiți, marele educator al vremii, nu numai al Țării Românești, avea trecere la profesorii universitari, ori la soțiile ofițerilor de stat major, ale marilor industriași, pe care îi făcea milostivi, iubitori de Dumnezeu, de Biserică, de neam, de țară, de poporul cel sărăcit. Era prietena lui Victor Slăvescu, mare patriot.

Știa să organizeze lucrul Domnului. Știa cu cine să se împrietenească. Știa să aleagă suflete puternice, statornice, de ispravă, cu Duhul lui Dumnezeu în ei, cu care să înfăptuiască voia cea salvatoare a Țării și a oamenilor, cerută de Dumnezeu, pentru a deschide acele cantine, aziluri de bătrâni, sau a duce mila cerească în casele celor pierduți, putreziți de vii, care nu se mișcau, din lipsurile războiului. Doamne din înalta societate se transformau, ca și Născătoarea de Dumnezeu, în umile mame, surori de ocrotire socială, bucătărese, misionare în spitalele, închisorile: Văcărești, Jilava, Doftana. [....] Pe tineretul studențesc îl punea să lucreze în acele cămine, cantine, tipografii, piese de teatru cu subiecte din istoria națională, în care elementul strămo­șesc era împletit cu cel religios din viața națională... [....] Minunea vindecării celor bolnavi se făcea în văzul tuturor prin punerea mâinilor și ungerea bolnavilor cu untul-de-lemn sfințit de la Sfintele Masluri și rugăciunea în comun.

Pe cât de aprigă în energia ei de româncă macedoneancă, pe atât de blândă, caldă, spirituală, de marea voioșie, sfântă și înțeleaptă. Poporul o primea ca pe o sfântă, ca pe o minune; erau fericiți că-i scotea din iad: era nașa lor, era mama lor, era îngerul lor, veselia, bucuria, belșugul și bunul lor spor la toată casa lor. Nespus de miloasă. Nu suferea să audă că cineva a plecat flămând, sau neîncălzit, plângea de se prăpădea. Repede punea șorțul la bucătăria cantinelor de șomeri, și gătea alt rând de bucate. Doar dânsa, cu lumea ei de convertiți, dintre sutele de țărani, aproviziona cantinele cu tot felul de alimente!

Călugăria. Maica Evloghia ctitorița. Încercările de pe urmă. Plecarea la cer.

O, cât de dureros. O, peste ce durere dezamăgitoare a dat! I-a fost dat să moară bătrânii ei protectori, Lali lani și dada Fanusa, care o crescuseră de când rămăsese orfană si infirmă, de la 10 ani. Le-a fost dat să moară în brațele ei. în marea ei durere, s-a retras definitiv. S-a călugărit sora Ecaterina în anul 1942 în Sf. Mănăstire unde fusese soră, Ciorogârla, ctitorită de Macedo-Români, lângă mormintele neamurilor ei din Nevesca: Tzigara Samurcaș, Heliade Rădulescu, ale cărui surori au fost starețe pe vremea zaverei 1821, Tuliu, Grigore Pișculescu (Gala Galaction).

Credea ferm, ca și părintele Gala Galaction, că numai prin jertfe totale, sfințite, neamul românesc se va mai mântui. Și așa, s-a molipsit, s-a contaminat de sfințitul dor nesfâr­șit al chipului îngeresc, cel călugăresc, de a fi în continuare pe vecie mireasă lui Hristos Dumnezeu. [....]

Monahia Evloghia Țîrlea, și-a restaurat cu lacrimile ei de misionară Sf. Mănăstire Ciorogârla, ruinată de la cutremurul din 1940, mănăstire cu trei altare. A ridicat trei biserici pe locurile părintești și un azil de bătrâni. A mai predicat și după încetarea războiului, și în timpul instaurării regimului socialist, până în 1949 Decembrie, prin satele dunărene, pe jos, ducând cărți de rugăciune, icoane, literatură religioasă – colportaj, până când, într-unul din sate, Ulmeni, huliganii au călcat-o în picioare și au bătut-o, până la exterminare. Fu internată în Spitalul Brâncovenesc, în îngrijirea vărului ei, Doctor Miholecu, profesor chirurg și a privegherii celui îngrijit de cuvioșia sa, părintele ierodiacon Nicodim Bujor, Cernica, cu blagoslovenia părintelui Stareț I.P.S. Efrem Enăcescu – Mitropolitul și a vegherii părintelui ierodiacon Neofit Nica – de la Sfânta Patriarhie și Sinaia. În urma unei injecții pentru întărirea inimii slăbite de adenomul toxic tiroidian, în ultima noapte mi-a declarat că i s-a slăbit inima cu totul și să stau de veghe, să nu plec de lângă ea. Începuseră primii fulgi mari de zăpadă. Era spre sâmbătă 19 decembrie Sf. Bonifatie. Copiii pregăteau colindele. în biserici se cânta: „Hristos se naște - slăviți-L! Hristos din ceruri - întâmpinați-L! Hristos pe pământ - înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul...” Spre ziuă îmi arată că a și venit să o ia, „cumătrul – Arhanghelul Mihail”. Spusei părintelui Neofit să aducă salvarea să o ducem urgent în Sf. Mănăstire Ciorogârla. Se dădu jos din pat și făcu ultima vizită fiecărui bolnav în toate saloanele spitalului. Spusese aceste cuvinte: „Maica Domnului! Mama mea, mama orfanilor. Eu sânt fiica Ta. Vin la Tine. Să-mi dai ascultare.”

Doctorii veniseră la vizita medicală. I se făcu foaia de externare din spital – foaia de ieșire. Salvarea fu adusă. „Frate Bujor să nu pleci de lângă mine! Să rămâi în mașină/ sal­vare/”. Mai erau de parcurs încă kilometri până la Mănăstire. Unghiile i se învinețiseră. Cum a ajuns la poarta mănăstirii, Sâmbătă, 19 Decembrie 1949, ora 17, clopotele se pregăteau de vecernie, și se toca împrejur și suna clopotul cel mare. Preotul a și sosit cu Sf. Taine: „Cred Doamne și mărturisesc” Rosti cu gura ei, singură; își shimbă perna astfel ca să fie cu fața către icoanele din peretele de răsărit al chiliei sale de la intrarea în Mănăstire, pe latura dinspre asfințit. Ne așezarăm în genunchi, crezând, cum e obiceiul, că-și va da duhul respirând de trei ori... Ca un osândit... pentru toate și pentru câte a tras, zbuciumul, mai ales că, credea că eu mor de ihter infecțios înaintea ei, pentru cât de bine a făcut mie ... am zis tremurând: „Iertați-mă, Măicuță Evloghia!”...

– „Lasă, frate” abia șoptit. Când plecă duhul ei, nimeni nu văzu, căci rămăsese cu ochii luminoși foarte, deschiși – privind spre răsărit toate trei zile răsăritul luminat, iar gura puțin întredeschisă. Ne-am întrebat unul pe altul, căci așa am rămas de uimiți. Candela, lumânarea de înviere - aprinse! Toate clopotele au dat veste în vaietul lor ritmic: „Maica Evloghia”, până în ceruri. „Nu te va arde ziua soarele și nici noaptea luna” ...

Mulțimea satelor, soborul mănăstiresc o țin de sfântă, și-i zic: „Sfântă cuvioasă muceniță fecioară, întocmai ca apostolii, Evloghia făcătoare de minuni.” Marți, 22 Decembrie se făcu slujba înmormântării, așteptând de la Galați să vină cel invitat, Prea Sfințitul Antim Nica, pe care mult îl iubea. Cuvântul la înmormânatare i l-a ținut părintele – ierodiacon Nicodim Cernicanul. Știu că după înmormântare, venind de la Mănăstirea Ciorogârla, am dormit înghețat de frig. Foc, lemne nu aveam. Dormeam cu fața la perete, și cu ochii prinși de lacrimi. Eram dezvelit la umărul stâng ... Am și simțit-o la marginea patului, la spatele meu, că mi-a tras plapuma până la urechi, la cap, să mă învelească. Am rămas cu mustrarea de cuget că nu am ajuns să corespund vredniciei cuvioșiei sale, de trăire interioară pe culmi de sfințenie, în osmoză divină, până la răscoale, ci, ca păsările pe vârfuri de ramuri – mereu bătând din aripi – ca să se poată menține si să nu cadă.

Nevoințele, virtuțile și harismele Maicii Evloghia

Maica Evloghia este grabnică ajutătoare: fie la primejdie națională, fie în calamități, fie în combaterea ereziilor sec­tare, izgonitoare de demoni, izbăvitoare de primejduirea libertății, în examene, căsătorii, în boli, neînțelegeri famili­ale, mângâietoare celor lipsiți de dragoste și mângâiere, ali­nare celor din închisori.

în Septembrie 1979 eram internat la Spitalul de urgență din București, adus cu salvarea pentru ocluzie intestinală în salonul D-rei de Gardă Dr. Ștefania Dinu Popa. Crizele de moarte mă biruiseră. Mi-am dat seama că mă prăpădesc. Fac un ultim efort: mă duc pe culoarele ce duc în WC ca... să mă rog, acolo unde nimeni nu mă putea vedea; o strig disperat pe Maica Evloghia și revin în pat. A și sosit, aievea, la pat cu Maica Precista, și au mers împreună la fiecare pat, la fiecare bolnav... Le-am și urmat până la ușă. Apoi, mi-am dat seama că e o vedenie. De frică, n-am spus nimănui nimic, ca să nu dau peste alt necaz, că am halucinații. Pe loc m-am făcut bine. Este grabnică ajutătoare: mai ales la ieșirea sufletului, celor paralitici, a celor ce mințile și le pierd, celor care au uitat de voturile depuse la călugărie – deșteptare din decăderi morale, celor deznădăjduiți, sau celor din spitale, pe masa de operație, celor persecutați – mustrare persecutorilor. Nu există ca cineva să-i fi cerut vreun ajutor și să nu fie obținut. Grabnică ajutătoare apare precum și ea, în viața ei a cerut ajutorul sfinților. întotdeauna nu vine decât însoțită de Maica Precista. A avut poruncă de la Mântuitorul ca tot ceea ce predică, să scrie acele subiecte și texte din Evanghelie. Cel ce scrie pe scurt, aceste rânduri, a fost ca și alți tineri studioși săraci, ajutați de cuvioșia sa. Prin mijlocirile ei a obținut burse universitare, scutit de a merge în război pe front, scăpat de tuberculoză, anemie pernicioasă, ihter mecanic și infecțios, abcese pulmonare în trei rânduri, de la moarte de astm bronșic infecto-alergic prin bronhopne- umopatie obstructivă cronică, decalcefiere, osteoporoză. A fost întreținut la studii universitare: teologie, litere (istorie), greacă, latină, artă dramatică, Seminar Pedagogic Universitar, matematică, doctorand, întreținut de propria ei familie de macedo-români.

Sânt încredințat că prin osteneala acestei ființe care n-a știut ce este pat de odihnă și genelor sale dormitare, aceasta, care a ținut mereu pământul legat de ceruri și cerul l-a coborât pe pământ, care a fost în trup dar a trăit cu îngerii, pe pământ dar în ceruri, sânt încredințat prin Duhul Sfânt că pământul s-a sfințit și locurile pe unde a călcat, și că stă de veghe, ocrotind țara, neamul, satele, pe unde a călcat și oriunde este chemată. Și iarăși sânt încredințat – cu harul preoției și darul duhovniciei ce-l port, că, așa cum sfânta ei mamă Evanghelița a născut-o, așa de curată a și intrat în pământ, ba l-a și transfigurat, îndumnezeit. A dormit în genunchi, pe trențe, zdrențe, pe care mereu le cârpea, foarte curată, dar foarte săracă, încât iarna rămânea fără foc – purtând mereu grija altora. Ruga – milostenia, ajunările, predica, catehizarea. Nimic pentru sine, ci totul pentru aproapele, și lacrimile aducătoare de bucurie cerească, îi sânt podoabele ei. Ascultătoare de Sfântul Sinod, mult apreciată de profesorii universitari, la ale căror prelegeri lua parte și cu care se întreținea, foarte cu bună cuviință, supușenie față de stăpânire, care este orânduită de Sus, cu binecuvântare, sau îngăduită.

Deseori, în convorbiri cu puterile cerești, cu îngerii, dar mai ales cu Mântuitorul, cu Maica Domnului, care-i descoperea multe, cu Sf. Nicolae, Spiridon și cu Sf. Calinic Cernicanul, cel care își destăinuia inima sa de sfânt și prea cuvios stareț și arhiereu, acestei sfinte cuvioase maici.

Aducea la înfățișare cu Sfânta Cuvioasă Parascheva din icoane, slabă, micuță, fină, vioaie, voioasă, autotranscendentă. în cei 20 de ani de propovăduire și aspră nevoință și priveghere - a ținut câteva mii de predici și a făcut mii de fini de botez și cununie, prin toate satele, până în Marea cea Mare. Fini, care în toate pomelnicile o pomenesc în biserică, si care si-au schimbat viata în lumea cea nouă a harului, cinstită, sfântă, dreaptă, iubitoare de Dumnezeu și de aproapele și cu dorul, de a se reîntâlni în Hristos în celelalte planuri de existență, pe care creștere ne-o va da Duhul Tatălui și al Fiului, din glorie în glorie, din slavă în slavă. [....]

După părerea mea, n-a existat casă prin satele noastre, din București și până la Dunăre, și Marea Neagră în care să nu fi lăsat câte ceva din ceea ce ea căra cu brațele ei vânjoase: Cărți de rugăciune, cărți de cântări religioase, Minunile Maicii Domnului [....] Striga pe oameni, babe, moșnegi, tine­ret pe nume: „lele Casandră, bade Nicolae!” Cred că în 20 ani de alergare să fi dus în medie vreo 5000 kg greutate colportaj al celor sfinte.

Deși din neam mare, stâlpi ai Macedoniei, mari filantropi, financiari, plenipotențiari, ambasadori, directori de bănci, doctori, ofițeri: Al. Averov Averescu, maica Evloghia era săracă; nimic nu-și strângea pentru dânsa. S-a mutat în lumea drepților în sărăcia cea mai desăvârșită. Tot ce a agonisit în viață a dăruit văduvelor, orfanelor, cantinelor de șomeri, familiști lipsiți de pâine și de muncă. A dăruit pen­tru zidiri de biserici, de aziluri de bătrâne, studențimei fără burse universitare, și alte multe fapte de milostenie. Marea ei grijă era să împlinească ascultarea Arhiepiscopului Teofil Ionescu, vicarul Patriarhal Emilian Antal, de a îngriji pe tânărul student în Teologie Nicolae Bujor, cu Scarlat Dorobanțu, poetul teolog, în casa ei părintească, expuși tuberculozei, care se făgăduise călugăriei. Iar, odată intrat în Sfânta Mănăstire Cernica, să-l salveze, din ordinul ascultare către episcopul stareț Emilian, de la moarte, abces pulmonar – provocat în bombardamente, cuvioșia sa fiind secretarul Mănăstirii și având de alergat pe distanța de 100 km; Cernica – Ploiești, Bucov – Valea Călugărească, unde Mănăstirea Cernica avea gospodăriile fondului patriarhal.

A trăit cu adevărat sărăcia cea de bună voie, cum s-a făgăduit în ceasul când a fost tunsă în călugărie. Gândul la ceasul morții nu i-a lipsit o clipă. Mereu era pregătită și dorea ieșirea din această lume și prezentarea în fața Mirelui, după care a oftat toată viața, adică din 1927, când fu miraculos vindecată. N-a avut argint și aur, ci numai icoane, cărți și obiecte de muzeu religios, pe care exponate le-a donat Mănăstirii de metanie Ciorogârla. Se îngrijea și de cele de nevoie ale trupului, ca să nu fie povară altora, căci Mănăstirea ei avea viață, nu de obște, ci idioritmică. A câștigat pacea, sărăcia și a păzit harul ascultării cu râvnă, neîngrijind de sieși, ci punându-și toată nădejdea În purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care niciodată n-a părăsit-o. Și-a pregătit cele de îngropare din vreme: până și puține lemne pentru fiertul colivei de înmormântare, lemne de care nu se atingea, ci dormind iarna mai mult în frig, de multă lipsă în mănăstire, după starea lucrurilor de după războiul al doilea mondial.

Și-a pregătit mormântul din vreme, ca să nu facă greutăți nimănui, și a rânduit slujbele după dreapta rânduială. Bani n-a lăsat de pomenit, ci dragostea tuturora din Mănăstire și a țăranilor din cuprinsul Sfintei Arhiepiscopii – București, pe unde a predicat, așa fel că Milostivul Dumnezeu să fie milostiv tuturor și cuvioșiei sale în veci. Nădăjduind în Dumnezeu a fost luată la El cu strălucirea luminii veșnice. Despărțindu-se sufletul de trup, a zburat cu îngerii spre slavă, ca dintr-o țară străină în patria sa cerească, pe care a căutat-o pretutindeni, peste 20 de ani – adulmecând-o ...

Viața Sfintei Cuvioase smerita Evloghia se aseamănă țarinei cu mult rod, izvor a nenumărate bunătăți, mijlocul dobândirii de har duhovnicesc.

Postul și înfrânarea i-au fost păzitori sufletului și trupului, ca o cale spre neîncetată pocăință, evlavia și lacrimi șiroaie, ce nu mai conteneau. Fața îi era luminată de strălucirea interioară: ascultarea și omenia, podoabele vieții. Mare nenorocire pe sufletul ei era dacă nu propovăduia Cuvântul Domnului cu putere, tărie, credință, curaj, fără a căuta la obrazul oamenilor! A fost bună către tot ce e făptură omenească, indiferent de religie sau nație, sau clasă socială. De sectanții cei ce nu supracinstesc pe Maica Domnului – nici nu voia să audă.

Era mama săracilor și a sărmanilor, milostiva calicilor, ambasadoarea cerșetorilor pentru sărăcimea celor dezmoșteniți de soartă; în Dealul Sfintei Patriarhii, în zilele de Octombrie 16/25, 26,27, când striga de dimineața până seara, fără jenă, făcând chetă pentru Cantina Săracilor Sfântului Dumitru Basarabov, „Nu uitați pe săraci, Vă rog! Dați pentru săraci! Ajutați pe săraci! Cine pe sărac ajută, pe Dumnezeu împrumută! Cine dă, lui își dă! De unde ați dat, Dumnezeu să vă dea! Spor și berechet! Nu uitați săracii... Vă rog!”... Era mângâierea celor întristați, ajutătoarea celor năpăstuiți, barca de salvare a fetițelor orfane, de care se interesa îndeaproape de sfințenia vieții lor. Pe toți și pe toate le dorea a fi luminate de învățătura cărții sănătoase. Tuturor era mare făcătoare de bine. Pe fetele pierdute din „Crucea de Piatră” le aducea la sfințenia vieții. Mult o căutau și boceau plângând după sfințenia ei.

S-a arătat dreptar în obștea mănăstirească, dar și oriunde au călcat picioarele ei, prin toate faptele cele bune și pildă credincioșilor, cu cuvântul, cu viața, cu dragostea, cu oboseala trudnică a trupului său neodihnit, cu duhul, cu credința, cu fecioria curăției. A lăsat urmașă ei în Sf. Mănăstire Ciorogârla pe măicuțele: Evloghia Văcăroi și pe Filofteia Anghel.

Prin Cuvioșia ei s-a preamărit Dumnezeu, Căruia se cuvine Slava, cinstea și închinăciunea Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin!

Condac: Călătorind pe căile mântuirii, Cuvioasă Muce- niță Evloghia, prea cinstită, ai fugit de sfatul părintesc și ai intrat în curțile Domnului tău, întocmai ca o fecioară înțeleaptă purtătoare de făclie! Pentru aceasta ai câștigat aur de mult preț, ca să vindeci toată boala oamenilor, Mireasă aleasă și muceniță cuvioasă, care stai împodobită înaintea Mirelui tău Cel prea dorit și îndurat. Dezleagă legăturile patimilor noastre cu rugăciunile tale.

Tropar [glasul 4]: Mielușeaua Ta, Iisuse, Evloghia, strigă cu mare glas: Pe Tine Mirele meu Te iubesc și spre Tine căutând mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împre­ună mă îngrop prin botezul Tău și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc cu Tine; și mor pentru Tine, ca să și viez întru Tine, deci, ca o jertfa fără prihană, primește-mă pe mine ceea ce cer dragoste, mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Tropar [glasul 1]: Celui ce a răsărit din Fecioară, Mai – Marelui Păstorilor, ca o oaie de turmă ai urmat, Cuvioasă Maică a noastră, Evloghia. Cu înfrânarea, cu postul, cu privegherea și cu rugăciunile, te-ai făcut lucrătoare fierbinte de cele cerești, tămăduind sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce te-a preamărit pe tine, slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce a arătat tuturor prin tine îndreptare.

(Cuvioasa Maică Evloghia Țârlea de la Mănăstirea Ciorogârla în vol. Georgeta Bidilică-Vasilache, Un cuvios de Pateric: Părintele Protosinghel Nicodim Bujor Cernicanul, editura Renașterea, Cluj Napoca, 2017, pp. 221-235)