Mătușa Casandra, veterana satului Brătuleni

După ce se trag clopotele de slujbă, dimineața, pe un drum din capătul satului Brătuleni, poți zări venind ușor o măicuță bătrână, micuță de statură. După mersul ei ai spune că e Sfânta Vineri din vechile noastre povești. Se îndreaptă către biserică și poartă pe chip o năzuință tainică. Majoritatea oamenilor din sat o numesc „Mătușa Casandra – veterana satului”, iar alții îi spun chiar „Măicuța Casandra”. Acest lucru îl arată vârsta ei înaintată laolaltă cu smerenia, devotamentul și credința, cu povestea timpurilor grele prin care a trecut. Este cu totul și cu totul impresionantă prin legătura ce o poartă cu Divinitatea.

Mătușa Casandra este omul care probabil păstrează cele mai vechi și nebănuite întâmplări din localitate. Este cea mai mare de pe-aici. Ajunsă la 94 de ani, a trecut prin război și îți poate arăta cu ușurință țarinile pe care au fost bordeiele, tranșeele, pozițiile de apărare sau urmele bombardamentelor atunci când frontul a ocupat satul. Ți-ar putea înșirui nume de oameni și de întâmplări de care nici măcar nu ai auzit. Îți poate povesti cum erau drumurile, casele, cum erau șesurile și dealurile sau Bahluiul care de câteva ori a inundat satul. „Înainte, oamenii mergeau pe jos până în târg, pe șes, pe marginea Bahluiului. Pe-aici treceau regii și domnii mari când veneau în oraș. Aici, în capătul satului, era și o fântână unde făcuse un popas pe timpuri Regina Maria. Când eram tânără, mergeam mai mulți pe jos la Sfânta Parascheva, la hram, apoi ne dădeam în scrâncioburi. Se puneau unde e acum Hala, era mare sărbătoare, veneau oameni de prin toate locurile. Satul era altfel atunci când eram copilă. Pe la noi erau pline drumurile de care și de căruțe, fiecare om avea oi, vaci, cai, gâște-n bătătură. Când intrai în ograda unui gospodar, îți era mai mare dragul!”.

Mătușa Casandra a trăit seceta, foametea, comunismul și timpurile dificile din ultima perioadă pe care le explică: „Nici pustnicii din crăpăturile munților nusatul  vor scăpa...!”. Pe fața ei vezi o înțelepciune mută, vorbind mai mult prin semnul mare și curat al crucii și prin metanii, prin cinstirea bisericii, fiind nelipsită de la slujbe. Se trage din neamul Scorțarilor, familie din sat cunoscută în trecut pentru evlavia deosebită pentru cele bisericești.

În privința legăturii cu Dumnezeu, am întâmpinat mereu cu mare admirație acest devotament al ei care nu s-a stins vreodată. Aș dori și eu unul asemănător. Unii vin la biserica, apoi mai lipsesc, iar se întorc, iar nu mai vin, dar ea a păstrat tot timpul legătura cu Sfântul Locaș, a rămas mereu cumpătată și cu vorba rară, gesticulând ușor și zicând: „Dacă așa credeți voi... cum credeți, Maica Domnului să vă ajute!”. Îmi amintește de obișnuința Mântuitorului de a fi nelipsit din sinagogă, chiar dacă observa uneori lucruri necinstite. Înaintea unei sărbători se pregătește de cu seară, pentru că abia așteaptă Liturghia. „Mie mi-au fost dragi biserica, Evanghelia. Fiecare vine pentru sufletul lui”. Dimineața, înainte de toacă, măicuța Casandra pornește din capătul satului cu traista-n băț, în care aduce câte ceva pentru pomeniri. Din căsuța sau mai bine zis din chilia ei pleacă numai dacă e slujbă la biserică și este prima care ajunge, înainte de începerea Utreniei.

În urmă cu multă vreme, i-a avut duhovnici pe Părintele Cleopa și pe Părintele Paisie de la Sihăstria. Mătușa citește în fiecare zi din Scriptura veche și din Psaltirea pe care le are de la Părintele Paisie Olaru: „Scriptura-i Cartea Cărților, viața se tâlcuiește aici, eu aștept Venirea citind din ea... Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a luat din putere, dar nu și din vedere sau din minte… să mai pot citi oleacă din Scriptură!”. Așa zice mătușa Casandra, îndemnându-ne să citim din Biblie. Pe duhovnicul Paisie îl pomenește mereu la biserică. În tinerețe, mergea în fiecare an și stătea câte două săptămâni la Sihăstria și la Sihla. Moșu Gheorghe, omul ei, n-o prea lasă, dar ea îi spunea: „Da' tu ești tot anul plecat și eu nu pot să mă duc două săptămâni la mănăstiri!?”. Așa a reușit să-l înduplece și pe el, să-l îndrepte spre cele sfinte. În ultima parte a vieții, Moș Gheorghe a devenit paracliser în sat.

Au fost și întâmplări minunate, pe care mătușa Casandra le-a povestit mai rar. Una dintre ele se referă la noaptea a prins-o singură urcând muntele spre schitul Sihlei, aproape rătăcită. Auzind unele zgomote prin pădure s-a înfricoșat, dar la un moment dat a apărut un om care i-a cerut să-i ducă traista până sus. Acesta a luat lucrurile și a plecat, iar când mătușa a ajuns sus și-a găsit bagajul – dar nu a aflat vreodată cine i-a fost ajutorul.

Mătușa Casandra a iubit în mod deosebit viața retrasă, ferită de zbuciumul lumii. Nu vrea să mai audă știrile nefericite din lume, nu folosește televizorul sau radioul, citește doar din Scriptură și are grijă de găinușele ei. Drumul ei este până la biserică și-napoi. Prin smerenie și prin felul ei de a fi te îndeamnă la nădejde, îți aprinde dragostea față de locașurile de închinare și te face să fii mai generos.

De la același autor

Ultimele din categorie