Practic, puteam fi comparată cu un dezastru în trafic, deși la orele cu instructorul mă descurcam rezonabil. Firea mea emotivă nu mă lăsa să mă concentrez atunci când aș fi avut cea mai mare nevoie, la examen. Nu m-am lăsat și m-am reprogramat, însă deja simțeam în plus presiunea faptului că părinții mei sunt nevoiți să plătească alți bani, bani pe care ar fi putut să îi folosească la altceva, poate mai important decât permisul meu. Noua dată de examinare a fost 23 decembrie, într-o zi de vineri. Gândurile mele erau împărțite. Pe de o parte îmi doream să îl iau și să nu mai cheltuiesc alți bani, cu o noua examinare, pe de altă parte îmi doream să nu iau, dacă nu eram pregătită, gândind „Decât să se întâmple ceva sau să fac vreun accident, Doamne ferește, mai bine să nu iau examenul”. Și de această dată m-am rugat și am spus „Fie voia Ta, Doamne”.

O prietenă m-a încurajat spunându-mi să-mi imaginez că sunt cu familia în vacanță și nu cu polițistul, în mașină. Am îndrăznit să mă gândesc mai departe de atât și să îmi zic că acolo, cu mine, sunt Sfinții mei dragi, iar eu îi duc undeva cu mașina. Mi-am mai spus că dacă va fi să iau examenul, voi scrie despre cum am fost ajutată, în cartea cu minuni ale Sfintei Parascheva adunate la Mitropolie. Gânduri copilărești ar spune unii, dar în acel moment pe mine m-au ajutat foarte mult. Dovada a fost faptul că am condus foarte bine și am primit permisul.

Între timp, multe lucruri s-au mai întâmplat pentru care tot numai lui Dumnezeu îi pot mulțumi. În primul an de facultate, am cunoscut un băiat extraordinar, cum nici nu mi-aș fi imaginat că mai există, care la acest moment este soțul meu. Stăm uneori amândoi și ne amintim modul minunat în care ne-am întâlnit: „un șir lung de conincidențe fericite”, dar pe care noi le considerăm binecuvântări cerești, întregite de o Sfântă Cununie pe care ne dorim să nu o uităm toată viața. Nu mai spun despre toate sesiunile la medicină, examene atât de dificile că în acel moment păreau de netrecut, stresul fiecărui an de a râmăne la buget... Acum, mă uit în urmă și realizez că toate, dar absolut toate, de la lucruri mari, până la cele mai mici, inclusiv fiecare zi, fiecare întâmplare a vieții mele este o minune de la Dumnezeu. Se apropie un alt „cel mai important examen de până acum” și anume: rezidențiatul.

Tot ce pot să fac este să mă pregătesc temeinic, să mă rog și să-L las pe Dumnezeu să mă îndrume în ce direcție e cel mai bine pentru mine să merg, întrucât nu știu ce să aleg ca specialitate. Cu speranța că voi putea înapoia și eu, prin slujirea aproapelui, măcar o infimă părticică din toate câte le-am primit și care mi s-au dăruit de Sus. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

(Mărturie trimisă pe adresa redacției de Teodora B, octombrie 2020)