Suntem în plină toamnă. Lumina parcă s-a schimbat în strălucire, nori învălmășiți din care se scutură ploi molcume își fac apariția tot mai des pe cerul odinioară înfierbântat scorojindu-i albastrul sidefat pentru a-l îmbrăca în plumburiul bacovian. Dealuri zgribulite și golașe, câmpuri ce altădată erau ca un covor verde, acum stau zdrențuite și ostenite după vremea cea toridă, așteptând ploile binecuvântatului anotimp al culorilor. Frunzișurile veștede oftează adânc sub călcâiele timpului ce se deapănă. Da, a venit timpul veștedului, ia noi mai adăugăm încă o toamnă vieții noastre potrivit legilor eterne care ne călăuzesc!

Sub aceste auspicii autumnale  ne îndreptăm gândul către unul din marii noștri literați căci pe 19 octombrie se împlinesc 53 de ani de când Mihail Sadoveanu a pășit cortina acestui veac, începându-și lungul drum spre veșnicie.

Ca în fiecare an, aici la Schitul Vovidenia, numit de el, Poiana liniștii, unde a și locuit ultimii ani ai zbuciumatei sale existențe, marcăm momentul prin câteva acțiuni menite să ni-l redescopere pe iscusitul condeier. Tot cu acest prilej mi-am propus să scriu și câteva aspecte din viața și vasta sa operă, gândind  să zăbovesc de astă dată  asupra dragostei scriitorului pentru literatura religioasă.

Aşadar, Mihail Sadoveanu s-a dovedit un iubitor statornic al valorilor credinței noastre strămoșești. Bun cunoscător al Sfintei Scripturi, precum și al multor scrieri religioase, a arătat încă din anii tinereții o pasiune deosebită pentru Proloage sau Viețile Sfinților, pe care, așa cum bine observa scriitorul, „înaintașii noștri le citeau cu multă râvnă în ceasurile durerilor lor”. De aceea, cu trudă și veneraţie față de viețile celor proslăviți de Dumnezeu cu darul sfințeniei, romancierul a surprins pe toată lumea publicând la editura Cartea Românească, în 1924, volumul hagiografic, Spre Emaus. Pasiunea pentru biografia unor sfinți, repovestită într-un limbaj de o rară frumusețe, s-a făcut simţită și în alte scrieri: Sfintele amintiri (1926), un fel de continuare a celei dintâi, apoi Istoria Sfinților Varlaam și Ioasaf de la India, apărută în 1930. Toate acestea au fost reașezate sub teascul tiparului în 1947, primind un nume generic: Legende sfinte. Trebuie să precizăm că în ediția operei sadoveniene îngrijită de Constantin Mitru și  apărută între anii 1950-1973, lucrările amintite au fost excluse din motive lesne de înțeles. După aproape jumătate de veac, cartea a văzut din nou lumina tiparului, de data aceasta la Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, cu titlul Spre Emaus, ediție îngrijită și prefațată de Petru Ursache, conținând o frumoasă predoslovie semnată de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania.

Trebuie să precizez un lucru extrem de important legat de titlul cărții ales de autor: sintagma aceasta - „legende sfinte” - își are originea în expresia „legenda aurea” (sau „legenda sanctorum”), consacrată, încă din Evul Mediu, ca denumind „o culegere de scrieri cuprinzând viețile sfinților” și nicidecum anumite basme ori povestiri inventate de mintea omului, cum în mod obișnuit s-ar putea înțelege prin noțiunea de legendă.

Volumul  la care fac referire conține câteva biografii ori fapte minunate din viața unor sfinți, între care evangheliști Luca și Ioan, probabil datorită prețuirii pe care Sadoveanu o acorda textelor celor două evanghelii alcătuite de ei. Nu știu criteriul care a stat la baza selectării celorlalți, având în vedere că Viețile Sfinților în douăsprezece volume, conțin foarte multe nume de oameni plăcuți lui Dumnezeu. Autorul afirma acum 90 de ani, când tipărea primele scrieri din cartea cu pricina, că la baza selecției a stat „un criteriu literar și dramatic”. Parcurgând sfintele povestiri din operă, am constatat că romancierul a zăbovit cu precădere asupra vieții mucenicilor. De ce? A fost, probabil, influența cuvântului Mântuitorului Hristos: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). Mihail Sadoveanu a ales prezentarea vieții mai multor mucenici (Sfânta Muceniță Anastasia Romana, Sfântul Mucenic Alexandru Cărbunarul, Sfântul Longhin Sutașul, Sfânta Cecilia), deoarece martirii sunt numiți „biruitori“ (învingători), cu toate că au murit cu trupul. Prin moartea lor au arătat că au iubit mai mult pe Hristos și prin jertfa lor au învins duhul păcatului, al egoismului, al violenței şi al răutății. În martiri, viața biologică devine una teologică, latura posesivă a vieții se transformă în dăruire de sine, elanul solidarității înlocuiește simțul conservării, iar teama de moarte se preschimbă în arvună a Învierii. Cititorul mai regăsește în cuprinsul scrierii pe Sfântul Andronic cu soția sa Atanasia. Mi se pare interesantă alegerea unui cuplu care a bineplăcut lui Dumnezeu. Fin observator al vieții familiale, Sadoveanu – el însuși un familist convins, tată a 11 copii – a nutrit credința că familia întemeiată după porunca Domnului constituie o cale de agonisire a mult râvnitei mântuiri. Pe aceeași linie gândind, întâlnim și viața unor monahi (Cuviosul Roman cel Smerit și Cuvioasa Pelaghia), literatul sugerând astfel un alt drum spre Cer, monahismul.

Având în vedere toate acestea, am convingerea că parcurgerea acestui volum, pe care-l puteți găsi doar în biblioteci și anticariate și pe care nădăjduiesc a-l vedea tipărit cât mai curând într-o nouă ediție, este binevenită pentru a reîntregi chipul lui Mihail Sadoveanu, dar și spre a reconstitui  monumentala sa operă literară – o imensă carte unde a strâns cu adâncă dragoste, toată credința și frumusețea neamului nostru românesc.