Cu cât un sfânt a făcut mai mari fapte, cu atât mai mult s-a defăimat și s-a smerit în fața lui Dumnezeu, conștient că acele fapte nu le face el, ci Dumnezeu care este în el. El simte că Dumnezeu este în el subiect, iar el este doar un instrument al lui Dumnezeu, instrument al înfricoșătorului și atotputernicului său Creator. Să luăm de pildă pe Pavel. Este scris: Și Dumnezeu făcea nu mici minuni prin mâinile lui Pavel. Chiar și ștergarele de pe trupul său asudat le puneau pe bolnavi și aceștia se făceau sănătoși. Totuși același Pavel se numește pe sine cel mai păcătos dintre toți păcătoșii.

În Biserica Ortodoxă, toate minunile pe care le face un plăcut al lui Dumnezeu sunt puse pe seama lui Dumnezeu, și nu a omului. Și în zilele noastre se petrec nenumărate minuni de vindecare și izbăvire din ispite cu ajutorul rugăciunilor. Toate aceste minuni și noi, în generația noastră, asemenea Apostolilor de odinioară, le punem pe seama lui Dumnezeu, și nu a omului. Și aici este capcana ereticilor care resping minunile, cum ar fi, de pildă, să vindeci pe cel bolnav cu ajutorul rugăciunii, sau să aduci ploaia, sau să îndepărtezi un pericol iminent. Nici noi nu credem că omul ca om poate să facă aceasta, dar credem că aceasta o poate face Atotputernicul Dumnezeu prin om. Dar ereticii nu pot să înțeleagă ce este important în Evanghelie, anume că Dumnezeu Se poate sălășlui în om și să lucreze ca subiect în om.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Editura Sophia, 2009, p. 33)