Acolo unde Domnul ne pune, pentru motivele pe care El le cunoaşte, acolo se face mântuirea noastră. Şi mântuirea este (...) devenirea noastră întru fiinţă. Suntem pentru o scurtă durată aici pe pământ, precum am fost o scurtă durată în pântecele maicii. Am murit vieţii din pântecele maicii ca să ne naştem întru această viaţă, care este existenţă; nu este încă fiinţă. (...)

Deci, de la început devenirea noastră întru fiinţă este moarte. Ne învaţă Domnul oarecum să tăiem coarda asta ombilicală cu lumea prin despărţirea de lume. Şi atunci, moartea nu mai este nicicum tragedie, ci împlinire şi slavă şi, cum se spune în slujba de Rusalii, "mutare de la cele mai dureroase la cele mai bune şi la viaţă şi la împlinire". Şi trebuie depăşite, ne-a zis Domnul, nu dispreţuite, ci însuşite şi depăşite, toate cotingenţele astea trecătoare, căci zice Domnul iarăşi: "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece". Adică, dacă tu, omule, vrei veşnicie, îţi arăt Eu de ce trebuie să te alipeşti: de cuvintele Domnului. El are veşnicia.

(Celălalt Noica - mărturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, Editura Anastasia, 2004; p. 63-64)