...După cină, am fost conduşi de Monahul Hrisostom, într-un balcon al Mănăstirii, de unde, sub o lună plină primăvăratecă, am putut să ne întindem până departe privirea noastră, observând umbrele insulelor din partea opusă a Mării Egee. O adâncă linişte plutea peste Sfânta Mănăstire luminată fantasmagoric, peste vârfurile pădurilor nemişcate, pline de o tăcere atât de grăitoare, ca şi suprafaţa scânteietoare a mării adormite...

– Am observat, a zis teologul, rupând tăcerea, că în Sfântul Munte, nu se dă de către Monahi o importantă atenţie temei frumuseţii naturale, cu toate că Athosul a fost obiectul celor mai lirice descrieri din partea înţelepţilor literaţi ai Bizanţului, ca şi ale vizitatorilor străini, graţie naturii lui cu totul rare. Nu ştiu cărui fapt se datorează această indiferenţă a Monahilor, care, în virtutea vieţii lor curate, trebuie să aibă un sentiment estetic dezvoltat...

– Într-adevăr, a răspuns ca întotdeauna foarte prompt Monahul Hrisostom. Nevoindu-se sub canoanele ascezei, Monahii trăiesc o viaţă cu desăvârşire duhovnicească şi, cufundaţi în „contemplaţiile” lor, nu dau o importanţă deosebită frumuseţilor naturale risipite cu atâta belşug, în Sfântul Munte.

– Dar se iveşte automat întrebarea, a observat teologul: pentru ce Dumnezeu a făcut natura într-un mod care arată că s-a interesat ca, împreună cu folosul care se observă în ea, să existe în ea atâta frumuseţe, câtă vreme Dvs., care cel puţin după mărturia voastră vă apropiaţi de El mai mult decât noi, nu simţiţi o adâncă mulţumire din contemplarea ei?

– Să vă răspund, a zis Monahul Hrisostom. M-am încredinţat din experienţă personală, că frumuseţea sensibilă este infinit inferioară fascinaţiei pe care o exercită în sufletul nostru frumuseţea spirituală. Prin urmare, cufundaţi în marea nesfârşită a înălţărilor lor dumnezeieşti şi desfătându-se de dulceţile duhovniceşti ale viziunilor lor. Monahii privesc diversitatea frumuseţilor naturii într-un mod cu totul indiferent.

– Dar, atunci, a zis teologul, pentru ce risipirea atâtor culori, de ce atâta lumină – de vreme ce monahii, cum ziceţi, petrec în “crăpături ale pământului” – de ce atâtea: flori, atâta frumuseţe?

– Foarte simplu, a răspuns monahul Hrisostom, fiindcă Dumnezeu e frumuseţe şi nu era cu putinţă să facă creaturi urâte.

– Dar există şi creaturi care nouă ni se par respingătoare, a zis teologul.

– Da. a răspuns Monahul Hrisostom. Ni se par nouă: respingătoare. Însă nu putem afirma, că ele sunt în realitate respingătoare, fiindcă au fost create cu un folos. De altfel, după părerea unui mare înţelept, ceea ce apare ca urât, nu este decât complementul frumosului. Pentru ca să se arate lumina ei, o imagine are nevoie de umbră. Pe de altă parte, dacă natura nu ar fi frumoasă, cum am putea să ne formăm o concepţie despre slava lui Dumnezeu care, pentru ca să fie slavă a lui Dumnezeu, trebuie în mod necesar să fie frumoasă? Astfel, intrând în „norul” frumuseţilor dumnezeieşti ale Celui transcendent, Monahii, părăsesc frumuseţile firii ea unele ce sunt copii foarte slabe ale celor dintâi...

– Slavă Domnului, a exclamat avocatul pe un ton de o deosebită satisfacţie. Aţi descoperit tema mea. Această discuţie a Dvs. despre frumuseţe, mă entuziasmează cu adevărat. Mi-aţi obosit literalmente spiritul cu vorbăria voastră interminabilă despre călugăriei dacă anume călugărul trebuie să ia calea dealurilor şi munţilor şi să facă un concert împreună cu rozătoarele sau – după expresia unui artist grec – să trăiască „ca un călugăraş în inima paradisului, decent, elegant, zvelt ca o mierlă, şi să se întoarcă de la vechea bibliotecă de seminar, Ave Maria”.

Şi avocatul a continuat:

– Temele, iubiţii mei, trebuie să fie potrivite mediului înconjurător. Iar aici domneşte frumuseţea firii. Ce crimă e, deci, să ne pierdem în vorbării teoretice, în timp ce pornind de la contemplarea nemijlocită a frumuseţii naturii, am putea să schimbăm mulţime de gânduri foarte folositoare. Acestea pe care le-am spus. să fie ea un fir călăuzitor al unei discuţii pe această temă şi vă făgăduiesc să uit mâhnirea pe care mi-aţi făcut-o cu plicticoasa voastră temă, a încheiat glumind şi zâmbind uşor tânărul avocat.

– E o fericire că prietenul şi tovarăşul meu de călătorie a dat semne că are interese care trec dincolo de lucrurile materiale şi urcă în sfere idealiste, a zis teologul, accentuând cuvintele ironic. Dar trebuie să-l asigur, şi aceasta nu ca să-i fac în ciudă, că, deşi vom satisface dorinţa lui continuând tema frumosului, vom reveni, totuşi, la tema „călugărismului”, fiindcă este o datorie a noastră să cunoaştem o viaţă necunoscută şi care reprezintă o formă a Creştinismului vrednică de tot respectul. Nu sunteţi de acord, Părinţilor?

– Desigur, că suntem de acord, am zis eu, şi mă bucur pentru interesul Dvs.

– Eu nu sunt de acord, a zis avocatul, şi mă gândesc dacă mai trebuie să urmăresc această discuţie. Totuşi, acum vă voi asculta cu mult interes, fiindcă veţi vorbi despre frumos. Deschideţi Dvs. discuţia, părinte Hrisostom, care aveţi şi dexteritatea în discuţii, ca un tânăr frumos, credincios şi inteligent.

– Vă mulţumesc, a zis monahul Hrisostom, adresându-se avocatului, dar bănuiesc că Dvs. trebuie să începeţi, întrucât aveţi un interes pentru această temă şi mai ales întrucât sunteţi impresionat în mod deosebit de natura Sfântului Munte...

– Foarte bine. Întrucât insistaţi, eu însă voi ceda locul meu scriitorului bizantin Nichifor Gregoras, care are o minunată descriere a Sfântului Munte, ca să vă introduc oarecum în temă. Şi scoţând o carte de format mic, a început să citească rar şi declamativ...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 74-77)