Pentru a se dezvolta în inima noastră cugetarea monahicească, trebuie ca mai întâi să moară cugetarea noastră lumească şi să se prefacă în pământ roditor. Iar ca să moară patimile, trebuie să te gândeşti la moarte, la judecată şi să pătimeşti şi tu cu mărime de suflet pentru Hristos, Care multe a suferit, până şi moarte, ca să ne slobozească. Bine este ca monhul să moară la metania sa, dar în metanoia (pocăinţă). Monahul care trăieşte lumeşte este chinuit şi nefericit în viaţa sa.

Va fi greu şi pentru Hristos, căci nu va şti cu cine să-l rânduiască în cealaltă viaţă, cu monahii sau cu mirenii? Monahul este lumină, far pe stânci, iar nu felinar pentru lume.Când monahul evită să vadă oameni pentru Hristos, atunci vede mulţi oameni  (prin harul Duhului Sfânt) şi îi ajută dumnezeieşte cu rugăciunea în lucruri ce nu se pot face omeneşte. Monahii sunt telegrafiştii Bisericii noastre şi din pricina aceasta se depărtează de zgomotele lumeşti, ca să aibă legătură bună cu Hristos, prin rugăciune, şi astfel să ajute.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi Flori din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelismos, 2004, pp. 164-165)