Pe când Sfântul Pavel străbătea toate părţile Apusului şi îi lumina pe toţi cu lumina sfintei credinţe şi-a văzut mai înainte sfârşitul său mucenicesc. Atunci, Sfântul Apostol s-a întors în Roma de unde a scris lui Timotei, ucenicul său, următoarele: „Eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4,6-8).

Data pătimirii Apostolului Pavel este variat citată de istoricii bisericeşti: Gaius, cronicarul bisericesc, Zeferinus, Episcopul Romei şi Dionisie, Episcopul Corintului, susţin că Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi împreună în acelaşi an, în aceeaşi zi, 29 iunie 67 d.Hr., în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero. Relatarea morţii sale muceniceşti din 29 iunie 67 spune că în timpul ultimelor zile din viaţa lui pământească, Sfântul Apostolul Pavel a fost întemniţat împreună cu Sfântul Apostol Petru în închisoarea Mamertino din Roma. De aici, ambii apostoli au fost luaţi împreună ca să fie executaţi din porunca lui Nero. Apostolii şi-au luat rămas bun unul de la altul în afara porţilor oraşului (în locul numit acum Poarta Sfântului Pavel/ Porta San Paolo). Sfântul Apostol Petru, fiindcă nu avea cetăţenie romană, a fost dus pe colina Ianiculum. Dar Sfântul Apostol Pavel, care era cetăţean roman, nu putea primi umilitoarea moarte pe cruce, iar execuţiile nu aveau loc în oraş. A fost dus în afara cetăţii, într-un loc numit „Ape dulci” (Aquae Salviae), pentru a fi decapitat[1].

După ce a fost adus la locul execuţiei, Sfântul Apostol Pavel, în aşteptarea morţii sale muceniceşti, a fost reţinut aici pentru scurtă vreme într-o temniţă separată. Când a sosit clipa execuţiei, el însuşi şi-a plecat capul sub sabia călăului, iar acesta i l-a tăiat. Din rană a izvorât lapte şi sânge. Atunci când capul a căzut şi s-a rostogolit lovind de trei ori pământul, în acele trei locuri au apărut trei izvoare cu apă proaspătă care nu au secat nici în ziua de astăzi. O biserică (Tre Fontane) a fost înălţată peste locul celor trei izvoare şi peste pilastrul unde a fost Sfântul Pavel decapitat. Pilastrul este păstrat într-un colţal bisericii, în spatele unui grilaj[2].

Nichifor Calist († 1350), în cea de-a doua carte a istoriei sale[3], scrie, de asemenea, că Sfântul Pavel a suferit în acelaşi an şi în aceeaşi zi ca Sfântul Apostol Petru, dar la o dată ulterioară morţii lui Simon Magul.

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu cronicarii Iustin şi Irineu, spun că Pavel a suferit mucenicia la un an după Petru, dar în aceeaşi zi în care Sfântul Petru a fost răstignit, pe 29 iunie. Ei spun că pricina pătimirii Apostolului Pavel a fost că el, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă în aceste relatări nu există vreo discrepanţă mare, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru (scrisă de Simeon Metafrast), că, după moartea lui Simon Magul, Sfântul Petru nu a pătimit imediat, ci după câţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezuseră în Hristos şi pe care le-a învăţat să trăiască în curăţie. Însă, de vreme ce şi Sfântul Pavel a locuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, este posibil ca Sfântul Pavel să-l fi ajutat pe Sfântul Petru în lupta pe care a dus-o împotriva lui Simon Magul, în vremea primei sale călătorii la Roma. Venind a doua oară în Roma, Pavel a slujit împreună cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povăţuind bărbaţi şi femei la viaţa cea curată. Din această cauză au stârnit mânia în acel bărbat necurat şi spurcat cu viaţa, împăratul Nero. Acesta, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Deşi aceasta nu s-a întâmplat în acelaşi an, s-a întâmplat în aceeaşi zi.

Când preacinstitul cap al lui Pavel a fost tăiat, din rană a izvorât lapte şi sânge. Execuţia a avut loc la o mică distanţă de oraş, pe drumul către Ostia. Preacinstitele sale moaşte au fost îngropate de credincioşi în locul unde şi-a pecetluit mărturia cu mucenicia. Să luăm aminte la faptul că a socotit moartea neasemănat mai bună decât viaţa. El a spus: „Chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Filipeni 2,17-18). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Îl auzim pe Pavel spunând: «Bucuraţi-vă cu mine» şi «Bucuraţi-vă pentru moartea mea», pentru că nu lacrimile se potrivesc cu moartea celui drept, ci bucuria. Dacă ei se bucură, ar trebui şi noi să ne bucurăm împreună cu ei. Căci nu se cuvine nouă ca să jelim iar ei să se bucure.” Aşadar, el îi cheamă pe toţi să se împărtăşească din bucuria sa. Aceasta deoarece el ştia că avea să plece din viaţa aceasta având mare răsplată. El a considerat moartea, pe care alţii o văd ca înfricoşătoare, ca pe ceva prea dorit şi pentru care se merită să te rogi şi să o doreşti.

Câţiva creştini au îngropat moaştele Sfântului Apostol într-un loc aflat la aproximativ 4,8 kilometri de locul muceniciei, la ferma unei femei romane, Lucina, într-o criptă simplă, acolo unde astăzi se ridică biserica San Paolo fuori le mura. Moaştele sale au rămas în acel loc până în timpul domniei lui Valerian (sec. III), când au fost mutate, împreună cu cele ale Sfântului Petru, în Catacomba Sfântului Sebastian, pe Via Appia, ca să nu fie distruse de nebuneasca persecuţie împotrica creştinilor. Pentru o vreme, cei doi apostoli s-au întâlnit din nou, în moarte, când au ocupat o nişă din cavoul de marmoră, Platonia, de sub biserica Sfântului Sebastian de pe Via Appia.

Pe când Constantin cel Mare se afla la Roma, trupul Sfântului Pavel se afla într-un mormânt roman, într-un loc care odată fusese o vie situată într-un unghi format de intersectarea drumului Via Ostiensis cu un mic drum care duce spre Tibru. Constantin a aşezat trupul apostolului într-un sicriu de metal şi, precum făcuse cu trupul Sfântului Petru, a aşezat deasupra lui o cruce grea din aur, cântărind 67,5 kg. Apoi, a construit o biserică deasupra mormântului. Aceasta a fost prima biserică San Paolo fuori le Mura – „Sfântul Pavel din afara zidurilor”. Acelaşi edificiu a fost renovat şi lărgit în timpul domniilor viitoare. Aceasta, împreună cu bazilica Sfântului Petru sunt cele mai mari bazilici din Roma. Două nenorociri s-au produs mai târziu: demolarea bazilicii Sfântului Petru în 1506 şi incendiul care a izbucnit în bazilica Sfântului Pavel în 1823. Mormântul Apostolului Pavel a fost aproape singurul obiect din clădire care nu a fost vătămat de foc. A durat treizeci de ani reconstrucţia bazilicii după modelul celei dintâi. În general, se crede că moaştele Sfântului Pavel se află încă în cripta de sub altarul înalt, închise în racla în care au fost aşezate de împăratul Constantin cel Mare. Este o criptă (aprox. 6m/5m) care are cavoul în centru. Sicriul a fost închis şi ascuns într-o structură de piatră cu bare mari din bronz. Această structură se înalţă către acoperiş, servind ca suport pentru piatra cea mare a altarului. O trăsătură a cavoului, descoperită de incendiul din 1823, este prezenţa unei inscripţii sculptate pe mai multe pietre mari ce formează o placă de aproximativ doi metri lungime şi un metru lăţime. Inscripţia provine din vremea lui Constantin şi cuprinde următoarele cuvinte: Pavlo, Apostolo Mart. Ultimele trei litere lipsesc, dar cuvântul complet este Martyri [4].

Se cuvine să menţionăm aici o minune care s-a petrecut în afara oraşului, pe când Apostolul Pavel era escortat de ostaşi la locul execuţiei. Pe cale a întâlnit o femeie, Perpetua, care nu vedea cu ochiul drept. Apostolul i-a grăit, zicând: „Femeie, dă-mi mie basmaua ta şi am să ţi-o înapoiez când mă voi întoarce”. Ostaşii, tachinându-l, au spus: „Repede ai să o mai primeşti, femeie!”. Când au ajuns la locul execuţiei, au legat ochii apostolului cu această basma. Însă ce a făcut Dumnezeu pentru a-l slăvi pe robul său, Pavel? Fără să vadă nimeni, basmaua s-a aflat în mâinile Perpetuei! şi-a frecat ochii cu aceasta şi a primit tămăduire. Când s-au întors ostaşii şi au văzut că fusese vindecată, şi ei au crezut în Hristos şi au exclamat: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Pavel!”. Când Nero a aflat de cele întâmplate, s-a mâniat foarte şi a poruncit ca fiecare dintre acei ostaşi să fie executaţi în chip diferit: prin decapitare, sacrificare, zdrobire cu pietre, dezmembrarea trupului, spânzurare, înec şi biciuire. Într-un sfârşit, Perpetua, care Îl propovăduia cu glas tare pe Hristos, a fost şi ea arestată; de gâtul său a fost legată o greutate şi astfel a fost aruncată în râul Tibru din Roma.

(Extras din Sinaxarul mare al Bisericii Ortodoxe. Luna iunie, în curs de apariţie la Editura Doxologia)