Pe un pat alb de spital un chip alb de femeie de la țară, trecută recent printr-o suferință cumplită. Tanti Maricica din satul Dumbrava așezat de Dumnezeu undeva în ținutul Sucevei a fost internată acum o lună la spitalul Sfântul Spiridon din Iași.  Și-a prins mâna în șâșcă (mașină electrică de tocat paie și coceni pentru animale), dar Dumnezeu i-a dat putere ca să acționeze cu cealaltă mână (chiar cu riscul de a și-o prinde și pe aceea) și de a opri mașina la timp.

Această țărancă este o icoană a curajului, răbdarii, credinței de neclintit și speranței. Pe toate le-a primit ca din mâna Domnului. Mărturisește cu uimire și recunoștință: „Un necaz și atâta bucurie și mângâiere!” Ce ne spune este cu neputință de redat în cuvinte. În suferință a simțit mângâiere și dulceață de la bunul Dumnezeu. Povestește cu liniște despre operații, despre cum a fost tăiată la burtă ca să i se introducă mâna acolo pentru un timp... Ceva de nedescris. Suferința ei seamănă cu a mucenicilor. Multă suferință, dar și mult har. Atâta liniște și un zâmbet atât de nepământean i se odihnesc pe chip încât nu poți decât să te minunezi! Nu a făcut decât șapte clase și când îi mărturisim că avem multe de învățat de la ea, afirmă cu toată convingerea: „Nu sunt nimic, nu știu nimic, nu pot nimic.” O, sfântă simplitate! Se minunează ea însăși cum a lucrat Dumnezeu cu ea, încredințând-o unor mâini atât de abile: doctor bun, asistent credincios („De unde știa el că am nevoie tocmai de cărți de rugăciuni? se întreabă ea cu bucurie. N-aș fi îndrăznit niciodată să cer unui străin o carte de rugăciuni, dar Domnul mi-a trimis-o prin el”), persoane care o vizitează fără măcar să o cunoască, așa cum am făcut și noi. Se oprește din povestit (de altfel, povestește neobosit) ca să ne amintească: „Sunt fără cuvinte. N-am cuvinte.” Se bucură mult de prezența noastră în costume populare: „Nici măcar în vis n-aș fi putut trăi așa ceva”, ne spune cu lacrimi în ochi.

O strângere de mână, o atingere de inimă, o lacrimă senină, iar restul... e tăcere. Părăsim spitalul cu sentimentul că am vizitat o muceniță. Și vocea ei caldă, de bunică răstignită pe un pat de spital ne răsună în urechi ca o rugăciune: „Nu am cuvinte. Doamne, nu am cuvinte”.

(Mărturie primită de la o cititoare a portalului http://doxologia.ro)