Cei ce au nădejde statornică în Dumnezeu se apropie de El şi sunt luminaţi de strălucirea luminii veşnice.

Omul care din dragoste de Dumnezeu nu se îngrijeşte de sinele lui, are nădejde adevărată. Crede că pentru el se va îngriji Dumnezeu. Dacă însă îşi sprijină nădejdea pe lucrările lui şi aleargă la Dumnezeu doar atunci când întâlneşte greutăţi neprevăzute, pe care nu le poate înfrunta cu puterile sale, atunci o asemenea nădejde este zadarnică şi mincinoasă. Cine are adevărată nădejde cere numai Împărăţia lui Dumnezeu. Cât despre bunurile necesare vieţii pământeşti, e sigur că i se vor da.

Dacă în inimă nu există o asemenea nădejde, nu e cu putinţă să existe nici pacea. Nădejdea este aceea care naşte bucurie şi pace în inimă. Despre această nădejde a spus Domnul: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Adică nădăjduiţi în Mine şi Eu vă voi uşura de eforturile şi temerile voastre.

În Evanghelia după Luca se relatează despre Sfântul Simeon, purtătorul de Dumnezeu, următoarele: Şi lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului (2, 26). Şi dreptul Simeon şi-a păstrat nădejdea până în momentul mult dorit, în care L-a primit cu bucurie pe Mântuitor în braţe şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace; că ochii mei văzură mântuirea Ta (2, 29-30).

(Un serafim printre oameni – Sfântul Serafim de Sarov, traducere din limba greacă Cristian Spătărelu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 315)