Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Iisus Hristos rămâne, în istoria omenirii, una dintre cele mai așteptate și iubite sărbători, fiindcă Mesia, Fiul Lui Dumnezeu, vine să redea frumusețea pierdută a omului căzut în grădina Raiului, din cauza păcatului săvârșit de Adam și Eva. Totodată, Hristos Domnul este și Cel care ne dăruiește viața veșnică, așa cum regăsim în Evanghelia de la Ioan: ,,Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16). 

Sărbătoarea Crăciunului este sărbătoarea bucuriei și a darurilor. Să uităm, însă, că centrul nostru de atenție trebuie să fie îndreptat spre Nașterea lui Hristos, Care vine să ne mântuiască și să ne dăruiască bucuria vieții veșnice. De aceea, prima catavasie care se cântă în cadrul utreniei, de praznicul Nașterii Domnului, ne îndeamnă pe toți să-L slăvim pe Hristos: „Hristos Se naște, slăviți-L, Hristos din ceruri întâmpinați-L, Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul și cu veselie lăudați-L, popoare, că S-a preaslăvit”. Această catavasie frumoasă este inspirată din Cuvântul la Nașterea Domnului al Sfântului Grigorie Teologul, care începe cu aceleași cuvinte. 

Vedem, așadar, taina iubirii smerite a lui Hristos Care S-a făcut om din iubire nesfârșită față de omul creat, iar această iubire este temelia și inima credinței creștine. De aceea, Părintele Iustin Pârvu spunea deseori, în predicile sale: „Credința este, până la urmă, puterea de a iubi”. Această sfântă și mare taină a înomenirii Fiului veșnic al lui Dumnezeu sau a întrupării lui Hristos a fost scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Nașterea Pruncului Iisus în peștera din ieslea Betleemului a fost pentru marii teologi prilej binecuvântat de-a gândi duhovnicește la această mare taină a smereniei Fiului veșnic, Care Se face om pentru a dărui tuturor oamenilor iertarea păcatelor. În acest sens, într-o cuvântare a Fericitului Augustin, acesta spune că: „Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: El, marea vedere a îngerilor și micuț în vederea oamenilor; Cuvântul, Dumnezeu Cel mai înainte de toți vecii, făcut trup la timpul hotărât de El; Făcătorul soarelui și făcut trup sub soare; rânduind din sânul Tatălui tot mersul veacurilor, și dăruind din sânul mamei Sale sfințire acestei zile mari; rămânând în sânul părintesc deși iese din el; înțelept mai presus de orice cuvânt și copil ca înțelepciune; umplând lumea şi stând culcat în iesle; conducând stelele și alăptându-Se de la pieptul mamei; atât de mare ca Dumnezeu şi atât de mic ca rob, fără ca această smerenie să micșoreze cu ceva grandoarea Sa, nici ca această grandoare să copleșească în vreun fel smerenia. [...] El nu S-a închis deloc sub veșmântul unui trup micuț primit din sânul unei Fecioare, ci, continuând a împărtăși îngerilor înțelepciunea Sa ca hrană, ne îngăduie nouă să gustăm cât de bun este Domnul”. Astfel, iubirea smerită și darnică a lui Dumnezeu devenit om, ne arată permanent că fiecare dintre noi trebuie să se smerească și să rămână întotdeauna cu gândul la Dumnezeu. 

Sfânta Elisabeta Feodorovna spunea: „Casa sufletului este răbdarea, iar hrana sufletului este smerenia. Putem observa acest lucru în Icoana Nașterii Mântuitorului Hristos, care este una dintre cele mai bogate icoane în elemente dogmatice, biblice, dar și din istoria apocrifă a Bisericii noastre. În toate bisericile ortodoxe, regăsim în prim plan icoana Nașterii Mântuitorului Hristos, unde putem observa dragostea de mamă pe care Maica Domnului o dăruiește Pruncului Sfânt, iar această iconografie ne arată evlavia deosebită a creștinilor ortodocși pentru Maica Domnului, pentru că ea este mijlocitoare înaintea tronului Preasfintei Treimi. 

Astfel, icoana Nașterii lui Hristos este una în care apare întregul cosmos, Cel necreat și cele create, cele inteligibile și cele sensibile, cele minerale, vegetale și organice, într-un ton compozițional. Totodată, centrul icoanei este deosebit de important, fiindcă el constituie punctul cel mai mare de interes, Maica Domnului ocupând un loc de cinste în calitate de „înnoitoare a tuturor celor născuți pe pământ”, noua Evă prin care întregul neam omenesc se poate hrăni din pomul vieții, așa cum ne spune și Troparul Înainteprăznuirii : „Gătește-te, Betleeme, că s-a deschis tuturor Edenul! Împodobește-te, Efrata, că pomul vieții a înflorit în peșteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii și nu vom muri ca Adam. Hristos Se naște ca să ridice chipul cel căzut mai înainte”. De aceea, pentru noi, Maica Domnului este cea care L-a purtat în pântecele său pe Fiul lui Dumnezeu, iar prin coborârea Sa la noi, Maica Lui Dumnezeu se face mijlocitoare puternică spre ceruri.

În cele mai frumoase cântări ale bisericii o numim pe Maica Domnului Stăpâna Lumii și Împărăteasa cerurilor, tocmai pentru a exprima aportul ei la mântuirea omului, pentru că ea este cea care a coborât cerul pe pământ, făcându-i-se scară spre cer omului prin nașterea sa minunată, după cum ne învață Sfântul Grigorie Palama: „Ea singură stând între Dumnezeu și tot neamul omenesc, pe Dumnezeu L-a făcut Fiu al omului, iar pe oameni fii ai lui Dumnezeu, făcând pământul cer și îndumnezeind ­neamul omenesc”.

Icoana Nașterii Domnului este alcătuită dintr-un cadru intim, o scenă înduioșătoare a unei mame care își dăruiește Pruncul întregii omeniri. Vedem că fiecare personaj are importanța sa, astfel explicăm că păstorul care apare lângă Dreptul Iosif este diavolul deghizat, care vine să îl ispitească cu tot felul de gânduri, așa cum se întâmplă de fapt și în ziua de astăzi. O altă scenă importantă și semnificativă sunt magii de la Răsărit care vin să aducă daruri Pruncului. 

Într-o predică a Fericitului Augustin, cei trei magi L-au cunoscut primii dintre neamuri pe Mântuitorul Hristos: „Magii au urmat steaua care le-a și vorbit, precum o limbă a cerului în locul Cuvântului-Copil Care încă nu putea vorbi”. De aceea, prin întrebarea pe care magii o adresează regelui Irod, ne arată problema condiției Pruncului mesianic: „Unde este regele iudeilor?”, ceea ce îl face pe Irod să se tulbure, dorind să omoare pe oricine ar fi îndrăznit să îi ia locul pe tron. 

Totodată, vom mai putea observa în icoana Nașterii închinarea cu toată cunoașterea și bogăția acestor misterioși înțelepți ai vremii care aduc în dar aur ca unui împărat, smirnă, arătând că Iisus va trece prin moarte, pentru a dărui oamenilor învierea și viața veșnică, și tămâie – ca unui Mare Arhiereu, așa cum ne relatează și Sfântul Ioan Gură de Aur în omiliile sale: „Magii nu numai că I s-au închinat (lui Hristos), ci, deschizând vistieriile lor, I-au adus daruri; și daruri nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu. Că tămâia și smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu. […] i-au adus daruri lipsite de toată greutatea legii iudaice; că nu i-au jertfit oi și viței, ci daruri care erau aproape de filosofia Bisericii noastre, adică: credință, ascultare și dragoste”. 

Principialitatea stelei călăuzitoare este asociată cu această chemare, pentru că deși ea este văzută de toți, nu toți răspund acestei chemări, ci doar cei care caută și vor să asculte cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, evidențiază smerenia lui Hristos Care alege să se nască în sărăcie. Maica Domnului este reprezentată cu cele trei stele care simbolizează fecioria înainte de naștere, în naștere și după naștere, iar veșmântul este zugrăvit în cele mai multe icoane cu roșu și albastru, care arată dragostea și supunerea ei față de Dumnezeu. Pruncul este înfășat în alb, albul devenind prin creștinism culoarea Revelației, a Harului și a Teofaniei. Mântuitorul Iisus Hristos Se face purtător de trup pământesc pentru ca pe noi, oamenii, să ne facă purtători de Duh Sfânt. El se face Om, pentru ca pe fiecare dintre noi să ne îndumnezeiască prin harul Său cel dumnezeiesc. Dumnezeu dorește să-l înalțe pe om la demnitatea și slava de fiu duhovnicesc, după cum ne spune și Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, prin cuvintele: „Și celor câți L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

Așadar, venirea lui Hristos în lume ne arată dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și a Fiului venit în lume din iubire, așa cum ne învață Sfânta Scriptură: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 16). De aceea, Hristos ne îndeamnă pe fiecare dintre noi să dăruim iubire și bunătate aproapelui nostru. Nu trebuie să uităm că, de Crăciun, fiecare dintre noi redevine copil, reunindu-ne în rugăciune și dragoste prin Hristos cel Întrupat, Atotiubitor, și Atotmilostiv.

(Filip-Hristofor Cane și Andreea-Nicoleta Matei, studenți ai Facultății de Teologie „Justinian Patriarhul” din București)