În acest an vom prăznui Nașterea Domnului cu totul altfel. Distanțarea fizică, însingurarea socială, ascunderea întru noi, ca fragilă garanție a sănătății trupești. Izolarea – ca unică șansă a păstrării virusului departe de noi ori de cei din jur. Și, de aici, în timp, se va insinua în viața noastră singurătatea ca pretext. Al devenirii sau al stagnării (ce mai contează numele pe care îl dăm, de fapt, urmării unei solitudini voluntare, manifeste?). Deși aparent în mișcare, orizonturile rămân identice și drumul nesfârșit pare a duce nicăieri. Iar prin acest peisaj deprimant, tare mi-e teamă că ne vom obișnui și vom alege nefericit, pe mai departe, să păstrăm un singur companion, care să ne sprijine și să ne călăuzească, tăcut, până la atingerea definiției sinistrului: singurătatea. Etalon și garanție a rămânerii noastre sufletești, fără posibilitate de scăpare, aici, strict și fără rost.

Cu excepția unor situații particulare, cum ar fi, poate, această epidemie – care justifică solitudinea, fără a-i îndulci, cumva, covârșitorul rol în alienarea oricărei persoane cu premise și țeluri greșite –, suntem asemănători pieselor unui puzzle. Doar împreună putem alcătui un tot sau măcar o imagine cât de cât coerentă, care să ne definească înaintea noastră și a semenilor. De aceea, până și acțiunile noastre cele mai egoiste se raportează la noi și la cei din jur, în egală măsură, chiar dacă rezultatele ne avantajează pe noi, în defavoarea altora. Iar izolarea prelungită, extinsă la toate aspectele existenței noastre, ne aruncă într-un spațiu straniu, deloc potrivit dezvoltării intelectuale și spirituale.

Mai mult ca oricând, perioada Sărbătorilor închinate Nașterii Domnului se află astăzi într-un echilibru precar, pe marginea nimicniciei. Am transformat, oricum, demult clipele minunate ale aducerii aminte de iubirea desăvârșită a lui Dumnezeu în prilej de nesfârșite cumpărături și distrageri culpabile. Astăzi, având un pretext pandemic, transformăm, cumva, până și Crăciunul într-un pretext al uitării și al însingurării.

Compromise toate, rând pe rând, în percepția nepricepuților, ca urmare a atingerii vătămătoare de acest duh lumesc batjocoritor, marile sărbători creștine tind să capete nuanțe seculare și siluete calpe. Cu cât sporesc în intensitate culorile oferite spre vizualizare celor mulți, cu atât devin mai palide adevăratele chipuri și înțelesurile profunde, năruind toate sensurile într-un pretext al uitării vinovate. Și, pentru ca toate să ofere măcar impresia firescului, a integrității logice, divinul din noi este înlocuit, în aceste vremuri desacralizate, de preocupări prea puțin serioase, care să ne ocupe vremea până la limanul neîmplinirii.

Substituirea țelului suprem (devenirea întru Hristos) cu un mijloc (bunăstarea, statutul social, viciile sau orice altă plantă fragilă, crescută pe malul uitării) trebuie să poarte hainele iluziei, spre a induce senzații atât de vii, încât să ascundă adevăratele valori, pitite în spatele scenei. Iar cea mai des întâlnită fantasmă a acestor vremuri este aceea că, pentru a vindeca problemele inerente de ordin material, este necesară, cumva, ignorarea necesităților spirituale. Iar noi, românii, am adaptat cu entuziasm nefiresc această idee născută pe alte meleaguri, traducând asiduu vorbe de nespus, de negândit pentru strămoșii noștri, cu dorința de a le așeza la rădăcina devenirii noastre.

Deja s-a scurs destulă vreme de când răsturnarea valorilor gândită de comunism își găsește altă formă, dar aceeași existență cumplită, pe meleagurile noastre. Am înlocuit încrâncenarea împotriva credinței cu aparenta nepăsare, pentru ca, apoi, să le combinăm, paradoxal, ori să le alternăm, nevrotic, la umbra înnegurată a stindardului distrugerii oricărui sens. Și, în ultimele luni, sub apăsarea amenințătoare a pandemiei, am văzut cu toții cum vrajba care ne cuprinde pe toți are temelii adânci și își răsfrânge, ca la comandă, umbra întunecată către sentimentul religios și rodul lui cel mai de preț: iubirea.

De fapt, de ce ne-am mira? Semnele pervertirii divinului din noi sunt vechi, dar nu am știut să le dăm importanță. Astăzi, privim înspăimântați la orizonturile care ne înconjoară și nu înțelegem că doar vopseaua este nouă, însă decorul este vechi.

În ultimele luni, s-a vorbit foarte mult despre creștinismul ortodox, pe fondul unor furtuni stârnite perfid de persoane fără Dumnezeu și menite, cred eu, să distragă atenția și să răstoarne valori. Au apărut atât de multe idei ciudate privind modificarea majorității ideilor și manifestărilor religioase, încât prea puțini au remarcat adevăratul scop al tevaturii: inducerea unor gânduri aberante, frizând când psihoza, când blasfemia, care să stea, deocamdată, cuminți, suscitând dezbateri, din când în când, până... Ei, bine, până la momentul potrivit pentru instaurarea haosului alogic.

Deoarece – trebuie să înțelegem o dată pentru totdeauna – somnul rațiunii naște monștri ai gândirii și somnul națiunii îi hrănește, îi multiplică, apoi îi propagă în societate. Motiv pentru care vom fi obligați, dacă nu ne trezim, să supraviețuim și, mai mult, să ne creștem copiii în mijlocul unui templu barbar dedicat nemilosului zeu al nefirescului. Orice primejdie (reală ori nu, sincer vorbind) care va apărea, în vremurile de după Covid-19 va atrage, în mod straniu, reluarea discuțiilor despre credință, chiar din locul în care au fost întrerupte.

În prag de praznic binecuvântat al întregii creștinătăți, Nașterea Domnului – începutul mântuirii noastre, trebuie să privim cu atenție și înțelepciune la umbrele care ne împresoară, amplasate într-un context care va determina împlinirea noastră și a urmașilor noștri.

Iar singurătatea în care ne afundăm, dintr-o inerție a pandemiei transpuse în toate aspectele vieții noastre, trebuie să înceteze. Orice izolare cerută de rațiuni sanitare ori de altă natură are o finalitate în timp și spațiu. Rămânând, pe mai departe, în solitudine, departe de oameni și de Dumnezeu, suspectând riscuri de contaminare oriunde în jur, dar transpunând această teamă perpetuă și în suflet, vom ajunge să semănăm mult prea mult cu lumea rece, străină și distantă care nu a știut să Îl întâmpine pe Mântuitorul Hristos.

În acest an vom prăznui Nașterea Domnului cu totul altfel. Distanțarea socială ca fragilă garanție a sănătății trupești. Izolarea ca unică șansă a păstrării virusului departe de noi ori de cei din jur. Dar și celor lucizi, și celor înspăimântați până la înstrăinare, „îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 10-11). Iar întru Nașterea Lui se întemeiază, firesc, vindecarea noastră de singurătate.