Dacă cuvântul nostru către noi înşine ar fi atât de puternic că am putea să spunem: „De acum Îl voi iubi pe Dumnezeu şi îmi voi iubi aproapele” şi dragostea s-ar înscăuna pe loc în inima noastră, bine ar fi – însă în realitate, de cele mai multe ori, se întâmplă cu totul altfel. Gândul şi limba zic: „Voi iubi”, însă inima merge împotriva acestor vorbe şi cugetări, şi când vine prilejul de a face faptele dragostei se leapădă de ele, chiar şi în clipele când este atrasă de ideile „filantropice”.

De ce? Fiindcă inima este împietrită prin egoism, trufie, senzualitate, lăcomie, pe care nu le poţi alunga doar cu fraze la modă. Tocmai de aceea Apostolul, când scrie despre dragoste, spune: Urmează dragostea (I Cor. 14, 1; I Tim. 6, 11), adică năzuiţi cu tărie către dragoste, şi îmbrăcaţi-vă întru dragoste (Colos. 3, 14), adică osteniţi-vă cu încordare ca să o dobândiţi şi rugaţi-vă ca Dumnezeu să vă dăruiască duhul dragostei (2 Tim. 1,7), fiindcă dragostea de la Dumnezeu este (I In. 4, 7), vărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom. 5, 5), iar darul Duhului trebuie meritat şi atras: numai prin vorbe nu ajungi la asta.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. I, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, p. 175)