Domnul a voit să fie atât de necăjită viața noastră, ca să o urâm și să o dorim pe cea fără de suferință și veșnică; că de ar fi fost aceasta fără osteneală și necazuri, atât ne-ar fi tras spre dragostea ei, încât am fi uitat desăvârșit viața cea adevărată pentru care suntem zidiți. Necazurile și nenorocirile pe care le pătimești, te povățuiesc să dorești viața cerească, cu totul veselitoare și nemărginită. Atât te necăjește și te rănește viața aceasta vremelnică, încât îți strigă și zice, să nu o dorești. (...)

Încă se află omul în fiecare zi în luptă cu lumea, cu trupul și cu diavolul, care îl luptă neîncetat și-i întinde curse și lațuri, încât se primejduiește de moarte sufletească. Pentru aceasta, fiind înarmat împotriva acestor trei din urmă vrăjmași, să te păzești cu multă luare aminte, că trupul se luptă să ne înșele cu pofta cea urâcioasă a faptei, lumea cu nesățioasa iubire de argint, și diavolul cu mândria și slava cea vremelnică. Dacă trupul te supără și te îndeamnă spre păcat, adu-ți aminte că în grabă se topește și se preface în cenușă și în viermi, și dacă vei săvârși păcatul, te vei osândi în munca cea veșnică. Iar de te ispitește lumea ca să dobândești lucru de prisos, cunoaște nemulțumirea ei, către cei care îi slujesc în toată viața lor, în cele din urmă ea îi alungă goi în mormânt, fără a lua ceva din averea lor. Iar de te va arunca diavolul în mândrie și în înălțare, adu-ți aminte de smerenia cea desăvârșită a Domnului, care este ca un scut prea puternic împotriva acestui diavolesc păcat.

(Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 267-268)