Necontenit să avem statornicit în sufletul nostru dorul de Hristos. Aşa, vom râde de toate cele din viaţa aceasta; vom locui pe pământ ca şi cum am locui în cer să ne gândim la primii creştini, care au aruncat hanii, moşiile şi orice preocupare şi grija lumească şi s-au afierosit cu totul lui Dumnezeu, stăruind ziua şi noaptea în învăţătura cuvântului. Aşa e focul cel duhovnicesc! Nu îngăduie să dorim cele de pe pământ, ci ne mută spre o altă dragoste. Din pricina aceasta cel îndrăgostit de astfel de lucruri face cu uşurinţă totul chiar de-ar trebui să-şi părăsească averile, luxul şi desfătarea, chiar de-ar trebui să dispreţuiască slava, chiar de-ar trebui să-şi dea sufletul. Odată intrată în suflet căldura acelui foc, izgoneşte toată trândăvia şi-l face pe cel cuprins de ca mai uşor ca pana. Dispreţuind pe toate cele văzute, unul ca acesta se căieşte neîncetat, varsă mereu izvoare de lacrimi şi culege de pe urma lor mare plăcere. (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia VI, în col. PSB, vol. 23, p. 84)