Avem la îndemână, în această săptămână, a 4-a din Post, bucurii duhovnicești din destul. Scara Sfântului Ioan Scărarul șade deschisă peste sufletul nostru. Canonul cel Mare așteaptă să fie citit în Denia de luni, iar Acatistul Bunei Vestiri se va citi, după canonul Triodului, în Vinerea acestei săptămâni. Și acesta după ce, în chip minunat, parcă văzând greutatea vremii noastre, Dumnezeu a rânduit în miezul săptămânii să avem prăznuirea Bunei Vestiri. Să mai spună cineva că am fi săraci la ce bogăție revarsă Domnul peste tulburarea noastră. La ce răcoare de plâns ne pune la îndemână. 

Un text din Sfântul Ioan Scărarul mi-a rămas pe inimă la lectura pregătitoare a înțelegerii prezenței sale în vremea postirii: „Nu vom fi învinuiți, o prieteni, nu vom fi învinuiți, întru ieșirea sufletului, că nu am făcut minuni, nici că nu am teologhisit, nici că de Dumnezeu-văzători nu ne-am făcut; ci seamă cu adevărat lui Dumnezeu vom da că necontenit nu am plâns” (Cuvântul 7, Despre plânsul cel de bucurie făcător, 73). Suntem, prin plâns, contemporani cu sfinții. Dar nu, nu e vorba despre smiorcăiala noastră din nimic, ci de plânsul ce urmează lepădării de sine, neîmpătimirii, înstrăinării chiar, așezării în ascultare și pocăința din preaplin. E plânsul care izvorăște, în parte, din pomenirea morții. Dacă privim în jur pare că pomenirea morții ridică glasuri neconforme cu normalitatea. Unii se bucură de moartea altora, fie ei și la mii de kilometri distanță, în focarul urii, și jubilează de înfrângeri armate uitând că fiecare moarte de om este înfrângerea omeniei noastre, reducerea ei la mizerabila stare de prizonierat păcătos. Este vorba despre lacrimile plânsului cel din dragoste despre care Avva Ioan scrie cu atâta înțelepciune: „Lacrimile cele de frică au într-însele păzirea, dar cele din dragoste, cu mult înainte ca dragostea să fie desăvârșită, pot fi uneori chiar jefuite; numai de nu cumva, în vremea lucrării, focul cel pururea-pomenit să fi aprins inima cu totul. Și mare minune este a vedea lucrul cel smerit, împlinit la vremea lui, căci acesta este și cel mai temeinic” (Cuvântul 7, 67). În cuvinte mai simple, plânsul la vremea păcatului vindecă mai lesne decât cel din aducere aminte fără a construi „traume” ireversibile în sufletul lucrător de bine.

De ce m-am oprit asupra acestui gând? Priviți la ușurința fără de pocăință în care oamenii se omoară între ei, își distrug țările și habitatele, frământă adâncurile precum niște nesătui într-un magazin de bunătăți. Suntem atât de răi încât nici binele, nici morala socială și nici diplomația nu pare să consune în inimile noastre. Nu. Nu putem să ne ascundem înapoia lui Hristos pentru a ne auto-învrednici cu misiuni pe care nu, nu ni le-a acordat. Autoreferința în morală este lipsă de referință și naște un moralism fariseic extrem de periculos. Chiar dacă vor afla cărturarii care să-l sprijine cu afirmații. Când ai conștiința păcatului tău te asemeni oarecum cu un osândit la moarte despre care, același Avvă Ioan, scrie: „Osânditului ce și-a primit osânda la moarte nu-i mai pasă de cele ce se petrec în teatre; iar cel ce cu adevărat plânge nu mai ia aminte vreodată la desfătare, slavă, mânie ori pornire la rău” (Cuvântul 7, 59). Oare ce nu înțelegem din zbaterea lumii de acum? Cum putem să facem bucurie boala ori căderea aproapelui, subjugarea lui ori uciderea lui din culpă de oameni care nu înțeleg că Evanghelia este Viață și încă viață veșnică. Precum spusa aceea din Pateric, amintită mie de un minunat Vlădică, în care se spune că nimeni dintre cei care au mortul lor în casă nu merg să plângă mortul altei case. Își plâng mortul lor, păcatele lor, ruperea lor de viață.

Taina postirii este o așezare în limpezirea sufletului prin plângere. Cuminte. Fără frustrări inutile și fără spectacole ieftine. Una este plânsul pruncului după laptele maicii sale, alta al copilului cărui i se ia sânge că-i bolnăvior și altul plânsul „ofticat” al copilului care numai ce a ieșit din casă și plânge că e obosit și că merge mai departe numai dacă e luat în brațe și purtat la un magazin unde să fie răsplătit cu vreo jucărie. Încercarea de a înțelege rațiunea întristării luminoase din vremea Postului – o, cât de minunat surprinde acesta Canonul cel Mare, cântecul lacrimilor luminoase – ne apropie de înțelegerea cuvintelor Sfântului Pavel: „să socotiți pe toți, din inimă curată, că vă covârșesc pe voi” (Filipeni 2, 3). Cu alte cuvinte să înțelegem că postirea nu este un concurs, ci o asumare de completări reciproce, de curățire a ochiului ca să nu mai vadă necurăția. Postirea este o rețea a omeniei care ne ajută să cuprindem în nodul căutării pe Cel Care este Viața. E un exercițiu de Înviere în ciuda amintirii Crucii sau poate tocmai datorită acestei amintiri. Cât de minunat spune acesta Sfântul Ioan: „Adâncul plânsului mângâiere a văzut, iar curăția inimii luminare a și primit. Luminarea este lucrare negrăită, înțelegându-se în chip necunoscut și văzându-se în chip nevăzut. Mângâierea este răcorire a sufletului celui îndurerat care, ca un prunc, plânge întru sine, și strigă cu veselie. Sprijinirea este înnoire a sufletului celui ce a căzut în întristare, lacrima cea dureroasă în chip minunat în lacrimă nedureroasă prefăcând-o” (Cuvântul 7, 54). Cuvintele acestea sunt completate cu o minunată „concluzie”: „Lacrimile izbăvirii noastre nasc frica; iar frica nefrică născând, se arată bucuria; iar încetând bucuria cea neîncetată, răsare floarea dragostei celei cuvioase” (Cuvântul 7, 54). Acum cred că înțelegem mai ușor pentru ce anume este pus Sfântul Ioan Scărarul păzitor înțelegerii firii omenești care postește. Dascăl de cugetare ne vede inimile. Le descrie și le aduce la Hristos Domnul. Fie nouă după plânsul nostru de pocăință!