Cârcotașii din Evanghelii (Calea spre zorii Învierii, ziua a 39-a)
Mă tem că nu e un subiect de post, dar nici nu ne putem preface, mereu, din jenă și evlavie, că nu-i vedem. Sunt pe la colțurile Evangheliei. Când farisei, când cărturari. Oameni ce se voiau simpli, dar complicau algoritmii Legii, încât nu de puține ori ai senzația că trăiesc din această amețire a valorilor. Scot în față ritualul exagerat și dependența de carte citită în diagonala interesului de grup ori personal, în detrimentul trăirii și asumării Cărții ca atare. Mereu par preocupați de ei mai degrabă decât de Hristos și își strigă părerile în propriul gând – oarecum laș – neștiind că Iisus aude, simte și înțelege mișcarea gândurilor lor.
Săptămâna aceasta șade în ecoul lui Simon, gazda din Evanghelia Duminicii, care privește amintirea femeii păcătoase, cea care se dăruiește drept model mironosițelor înainte de Înviere, este atât de mândru de faptul că devine important prin venirea Învățătorului la masă, încât uită de Oaspete. Nu întâmplător Hristos îl pune la punct. Nu pentru ceea ce n-a făcut, ci pentru că femeia împlinind, s-a dovedit gazdă a iubirii adevărate, iar nu a triumfalismului de cartier fariseic.
Priviți Evanghelia acesta și veți vedea cum se aseamănă oricărei analize de cârcotaș de duzină din ziua de azi, care le știe pe toate. Acolo unde Îngerii au amuțit (Max Lucado), neprețuiții cârcotași ai Legii găsesc pete. Și, repet, le exprimă mai ales în colțurile ascunse ale minții, ca și cum acolo Dumnezeu nu aude. Dinaintea măreției lui Hristos, aceștia confundă interesul mulțimii pentru El cu prețioasa lor persoană. N-au înțeles nimic din smerenia lui Ioan Botezătorul, cu al său adagio: „eu scad pentru ca El să crească”. Parcă și văd cum pe casă ar fi scris: „pe aici a trecut Învățătorul la invitația stăruitoare a lui Simon, cel mai important cetățean al sinagogii noastre...”. Poveste veche pe care o prindem vie și în multe comportamente de astăzi. Trecerea în planul doi a Mântuitorului sub presiunea „simonilor” neatenți cu Cel invitat să le fie Oaspete.
Femeia păcătoasă pare că se „botează” în lacrimile pocăinței sale. Spală picioarele Mântuitorului cu lacrimi, le șterge cu ineditul ștergar al părului său și apoi le sărută, ungând cu mir de preț – nu prea era în vremea aceea alt mir – capul Mântuitorului. Îl unge pe „Alesul”, „Regele” și „Mesia” al său. Îl recunoaște și știe din proorocii ce urmează. Prea atenți la partea emoțională a întâlnirii, uităm că femeia aceasta intuiește perfect ceea ce urmează. Știe. Vede. Mărturisește. Nu de pomană exegeții Bisericii intuiesc aici și la ungerea din Betania aceeași persoană. Pocăită și meditativă, cu maximă putere de a simți venirea lui Hristos – la mormântul fratelui său Lazăr – dar și continuarea în Patimă a biruinței Sale împotriva morții sub ochii „simonilor” prea ocupați cu ratingul personal.
De ce ungerea din Betania și aceasta, împreună, sunt așezate aici? Părinții Bisericii ne propun o exegeză interesantă – Cromațiu d’Aquileea, Isidor de Marsilia ori Asterie al Amasiei – insistând pe ideea că, îndată după învierea din morți, Lazăr este obligat să fugă din Betania căci „căutau să îl omoare”. Învierea lui smintise planul cârcotașilor pentru care Hristos era asemenea unei pietricele sâcâitoare în sandale, pentru a deveni, pe zi ce trecea, o piatră pe care se construia, vizibil, Templul cel nou al Bisericii. Fuga lui Lazăr presupunea și fuga surorilor sale. Și astfel Maria, sora sa, este cea care, prevăzând Patima și Moartea Domnului Hristos, își împlinește datoria de gazdă a Oaspetelui Hristos, ungându-L pentru Cină și apoi pentru Răstignire. Nu trebuie uitat că ungerea acesta o poartă Domnul pe Trupul Său la vremea urii și a scuipatului cârcotașilor, cărora nu li se pare drept nimic din ceea ce Dreptul Hristos împlinește. Ei ratează toate „analizele” în ce privește viața Mântuitorului, fiind mai atenți la ei, la filacterii, la cuvinte găunoase și pline de ură, la rândul de mărar propus zeciuielii și suma de bani oferită parcă unui Dumnezeu de la care aveau nevoie să tacă și nu să vestească Împărăția Sa.
Simon greșește flagrant pentru că nu dă importanță intrării lui Hristos în casa sa. Folosește ocazia doar pentru a se pune în valoare, să „rupă” gura satului. Să fie cineva important în raport cu reacția socială. Femeia știe cine este și nu se rușinează de Hristos. Știe că Oaspetele nu o judecă și că ea nu este doar o femeie desfrânată, ci una pe care credința o duce înaintea Iertării. Iar Hristos știe asta. Vede credința care are nevoie de iertare, opusă total credincioșiei neiertătoare, cârtitoare și, deseori, absurdă. Pe drumul Golgotei, Hristos este însoțit de mireasma iubirii ei curate și plânse. Nicio masă și nicio aprobare verbală zgomotoasă nu-i pot ușura greutatea urcării pe Golgota, a răstignirii și a rămânerii pe Cruce. Sudoarea durerii nu va șterge mirul femeii. Credința turnată ca o mireasmă în untdelemn.
Simon ratează. Este un demagog al acceptării și al primirii lui Hristos în viața sa, asemenea lui Iuda. Îl învinge o femeie pe care el, misogin și fals credincios, nu dă o drahmă, în timp ce ea își dă toată averea Mântuitorului, înveșmântându-L în mireasma umilinței care iubește măreția Înviată.
Lecția e plină de sens și astăzi. Simon este prezent în toate vociferările gălăgioase ale celor care cred că sunt mai importanți decât Hristos când Îl cheamă pe Acesta la masă, care cred că au ultimul cuvânt și care cred, obsesiv, că rostind răutăți în adâncul minții rămân neafectați de propria lor răutate. Femeia mironosiță avant la lettre face din cârcotași ființe mici, inoperabile în planul mântuirii în Hristos. Tăcută, plângând sub jetul judecății celor ce se simt puri, femeia se strecoară în sfințenie prin duioșie. Știe ce urmează. Deci știe și că astăzi o cinstim ca un model de sfințenie, de exorcizare a cârcotașilor...
