Iar despre „neluarea în tragic a păcatelor”. În ce sens? În sensul că pe diavolul care ne batjocoreşte ispitindu-ne cu iluzia poftelor, trebuie şi noi să-l batjocorim batjocorind păcatele, adică demascându-le, demistificându-le şi dându-le în vileag drept ceea ce sunt: nişte prostii ridicole.

Aceasta este şi tema „Visului unei nopţi de vară” de Shakespeare: ridicolul şi nerozia patimilor trupeşti apar – în regia lui Peter Brook – atunci când Titania se îndrăgosteşte de Bottom prefăcut în măgar; caricaturizarea obscenităţii îi răpeşte diavolului masca tragică şi mantia strălucitoare a iluzionistului, îl reduce la ipostaza de paiaţă caraghioasă. Putem şi noi râde pe seama lui Mefisto.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 377)