Neomarxismul cultural – o antropologie anti-creștină

În zilele noastre asistăm la o nouă tendință de a ni se rescrie și reconfigura realitatea, prin negarea antropologiei creștine care a stat la baza culturii și civilizației occidentale. Ni se propune un „om nou”, cufundat în simțualitate. Cu toate acestea, îndemnul Mântuitorul Hristos ne spune: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.

Observăm astăzi o antagonizare din ce în ce mai mare a societății. Ies la suprafața o serie de elemente anti-creștine, tot mai accentuate. Ne simțim, de cele mai multe ori, bulversați de virulența lor. Ne întrebăm: De unde atâta violență a limbajului? Cum s-a născut? Cum proliferează ea? De ce capătă tot mai mult aspectul unui program bine organizat? E ceva întâmplător sau asistăm la renașterea unor vechi ideologii? În încercarea de a oferi un răspuns am putea spune că asistăm la propagarea unui avatar al marxismului clasic, numit neomarxism cultural sau sexomarxism. Acesta este o combinație între teoria marxistă și cea freudiană. Această ideologie pare a se răspândi intens în America, Franța și multe alte țări, în forme și proporții diferite. Ea propune, așa cum o făcea și marxism-leninismul, apariția unui „om nou”, total dezinhibat, eliberat de toate tabuurile.

Pentru a ne lămuri asupra ideologiei în discuție avem nevoie de câteva repere istorice. Atunci când vorbim despre neomarxismul cultural, suntem obligați să facem referire la Școala de la Frankfurt. Aceasta a fost înființată de către filosoful marxist Georg Lukacs, de origine maghiară, prin 1923. Școala a dezvoltat conceptul de „corectitudine politică”. Alți reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt au fost: Antonio Gramsci în Italia, Max Horkheimer, Theodor Adorno, Eric Fromm, Wilhelm Reich, Herber Marcuse și alții. Școala și reprezentații ei s-au mutat în Statele Unite ale Americii în 1934, cu ajutorul Universității Columbia.

Ideologic vorbind, reprezentații neomarxismului cultural și-au pus întrebarea cine ar putea înlocui clasa muncitoare, ca agent al revoluției, din marxismul clasic. Răspunsul a venit de la principalul ideolog al curentului, de la Herbert Marcuse, care considera că o coaliție de studenți, oameni de culoare, susținători ai mișcării feministe, membrii ai minorităților sexuale, cei care, de altfel, au constituit nucleul revoluției sexuale din anii `60. Dacă acest curent ar fi propus doar drepturi pentru anumite minorități defavorizate, discriminate, cred că majoritatea nu ar fi stat împotrivă și printr-o negociere reală se putea identifica o zonă a  rezonabilului. Însă, ideologia nu urmărea doar niște drepturi, cum ar fi cazul persoanelor de culoare, ci urmărea realizarea unei revoluții care să reconfigureze întreaga realitate. Această reconfigurare a realității urma să fie făcută prin dezinhibarea totală a oricărei forme de sexualitate, pentru că, potrivit teoriei lui Freud, cultura occidentală este una represivă. Efectele unui asemenea curent de gândire se pot vedea mai ales în zilele noaste.

Herbert Marcuse realizează în lucrarea sa Eros și civilizație o interpretare a filosofiei lui Freud. Ideile formulate în această lucrare au fost mai întâi prezentate într-o serie de conferințe la Washington School of Psychiatry, în 1950-1951. În acest sens, Marcuse va susține necesitatea diminuării controlului social asupra instinctelor sexuale, ceea ce „ar suprima canalizarea sexualității în reproducerea monogamă și tabuurile împotriva perversiunilor”[1]. Acesta urmărea transformarea corpului uman într-un simplu obiect sau instrument al plăcerilor. „Omul nou”, propus de acest ideolog, este redus la pulsiunile sale trupești, este redus la el însuși, fără cer, fără veșnicie, fără transcendență. Marcuse vorbește despre o „renaștere a sexualității polimorfe”[2], adică un om redus la propriile instincte, ceea ce ar implica, în opinia sa, „o dezintegrare a instituțiilor”[3], care au clădit civilizația occidentală.

După cum putem vedea, neomarxismul cultural propune o răsturnare a culturii și civilizației occidentale, implicit a principiilor creștine. Prin urmare, asistăm la promovarea unei antropologii anti-creștine. Dacă Sfântul Maxim Mărturisitorul ne propune, în baza Revelației creștine, o spiritualizare a simțurilor; ne propune parcurgerea unui urcuș duhovnicesc de purificare, până la îndumnezeirea omului, ideologia neomarxistă ne propune un om redus la simțuri. În siajul celor afirmate de Sfântul Maxim, părintele Stăniloae consideră necesară purificarea, pentru că pe de o parte „patima este un produs al voinței de suveranitate egocentrică; pe de alta este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo fără voia lui”[4]. Patima induce pasivitate, lipsă de voință și anulează libertatea.

Părintele Stăniloae și fenomenologul francez Jean-Luc Marion vorbesc despre o erotizare a trupului în cadrul jurământului de fidelitate, adică în cadrul familiei și în limitele normalității. Marion spune că „fidelitatea caută nimic mai puțin decât veșnicia”, iar „a iubi în mod provizoriu e un nonsens, o contradicție în termeni”[5]. Ambii gânditori fac distincția între trup și corp. Trupul, potrivit Revelației, este chemat să devină templu al Duhului Sfânt[6]. Iar părintele Stăniloae subliniază legătura intimă dintre suflet și trup, atunci când vorbește despre „un spirit întrupat, ca spirit cu ramificările lui în trup sau ca trup cu rădăcini în spirit”[7].

Din aceste considerații putem surprinde antagonismul ideologiei neomarxiste în raport cu valorile creștine, încât avem în față propunerea de a reduce omul la el însuși, ca și cum spiritul nu ar exista, sau dimpotrivă putem să asumăm crucea mărturisirii adevărului Întrupat, suportând toate consecințele lumii actuale, care dorește să reintroducă realitatea în cadrele strâmte ale ideologicului. Deci caută a „produce o lume dintr-odată conformă exigențelor discursului. Altfel spus ea pretinde să raționalizeze ceea ce este, pornind de la ceea ce trebuie să fie”[8]. După două ideologii care au făcut ravagii în secolul al XX-lea, asistăm la o nouă tendință de a ni se rescrie și reconfigura realitatea, prin negarea antropologiei creștine care a stat la baza culturii și civilizației occidentale. Ni se propune un „om nou”, cufundat în simțualitate. Cu toate acestea, îndemnul Mântuitorul Hristos ne spune: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”.

 

[1] Herbert Marcuse, Eros & Civilizație. O cercetare filosofică asupra lui Freud, Traducere din limba engleză, Cătălina și Louis Ulrich, Editura Trei, p. 187.

[2] Ibidem, p. 188.

[3] Ibidem, p. 189.

[4] Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica Ortodoxă, Vol. 1, Editura Deisis, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1993, p.

[5] Jean-Luc Marion, Fenomenul erosului, Șase meditații, Traducere Maria Cornelia și ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2014, p. 248.

[6] I Corinteni 6, 19.

[7] Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Vol. 1, Ediția a II-a, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Orodoxe Române, București, 1996, p. 258.

[8] Jean-Luc Marion, Prolegomene la caritate, Traducere Marius Boldor, Editura Galaxia Gütenberg, p. 47.

De la același autor

Ultimele din categorie