În marile orașe, toamna vine cu o notă distinctă, căci, pe lângă forfota și veselia prilejuite de începerea anului școlar ori a celui universitar, anotimpul culorilor oferă şi alte bucurii – prin debutul stagiunilor de la teatru, operă sau filarmonică. În vremea ieșeană a vieții mele, ca licean, frecventam destul de des amintitele instituții culturale de notorietate din capitala Moldovei. Adesea mergeam alături de colegi, uneori însoțiți de profesori, şi nu pot uita atmosfera deosebită, creată nu doar de somptuoasa clădire – o bijuterie arhitecturală a urbei – cât mai ales de spectacolele grandioase cu care cele două așezăminte culturale desfătau publicul. La zidirea acelei stări de spirit contribuia nemijlocit şi ținuta deosebită a spectatorilor, atitudinea lor fiind vizibil marcată de evenimentul cultural respectiv. Pentru mine, un copil venit de la țară, toate acestea au însemnat veritabile momente solemne, confirmându-mi faptul că un spectacol de teatru sau de operă reprezintă un nezdruncinat act de cultură. De aceea, mi-a venit greu să accept că genialul nostru povestitor humuleștean, Ion Creangă, ca diacon, a avut de pătimit din pricina participării la o asemenea manifestare. Mai târziu, citind argumentarea lui, am înțeles că respectiva acuzație a constituit doar un pretext.

Vă mărturisesc aceste gânduri, din pricină că nu demult am luat cunoștință de nedumerirea unei credincioase: „Părinte, fac o faptă rea mergând la teatru? Mi s-a spus că e păcat. Există chiar canoane referitoare la acest lucru”. Răspunsul pe care am încercat să i-l ofer nu a fost simplu deoarece, într-adevăr, Biserica a stabilit anumite reglementări privitoare la chestiunea în discuție.

Nu vom putea înțelege corect problema, fără a raporta situația la antichitatea creștină: Părinții Bisericii condamnau atunci cu toată fermitatea spectacolele de teatru, dar nu ca pe un rău în sine, ci din cauza faptului că aproape toate reprezentațiile erau imorale, iar actorii, în bună parte păgâni, duceau o viață de promiscuitate, neținând seamă de cuvântul Evangheliei lui Hristos. Starea imorală a spectacolelor din secolele IV-V ne-o prezintă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când te duci la teatru și-ți lași ochii să se sature de lucruri necuviincioase și desfrânate, nu simți doar atunci puțină plăcere, ci plecând iei împreună cu tine multe amintiri înflăcărate și îmbolditoare. Când auzi povești și cântece care nu au altă treabă decât amorul nelegiuit, cum vei putea să-ți păstrezi curăția? Toate acestea înrobesc mintea și inima”. Cu altă ocazie, același dumnezeiesc Părinte lămurește de ce este păguboasă pentru un creștin participarea la astfel de spectacole imorale: „Nimic nu-l face pe om să disprețuiască mai mult legile lui Dumnezeu, decât priveliștile necuviincioase. De aceea, în repetate rânduri, am rugat pe cei care participă la sfintele liturghii, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și sunt părtași ai înfricoșatei Taine, care este împărtășania, să nu meargă la tot felul de spectacole, ca să nu le amestece pe cele sfinte cu cele drăcești”. Consecințele nefaste ale participării la asemenea adunări se dovedesc devastatoare pentru familia creștină, spune Sfântul Ioan Hrisostom, căci ele „strică moravurile, încep divorțurile, neînțelegerile și vrajbele în case”. De aceea, îndeamnă stăruitor: „Fugiți de spectacolele rele de la teatre”.

Nu știm dacă Sfântul Părinte ar rosti aceleași cuvinte categorice asistând la o piesă de teatru în care micuții școlari, îndrumați de învățătorii lor, se căznesc să pună în scenă un eveniment din viața Mântuitorului Hristos sau din petrecerea unui sfânt, încercând să aducă în contemporaneitate, măcar în parte, atmosfera acelor evenimente și întâmplări pilduitoare pentru noi. De altfel, citind cu luare-aminte învățăturile înțeleptului ierarh referitoare la teatru și spectacole, vom înţelege că răul nu constă numaidecât în imitația unor persoane sau lucruri, ci în mesajul transmis prin aceste priveliști. Dacă Sfântul Ioan ne îndeamnă să fugim de spectacole rele, am putea considera și posibilitatea existenței unor spectacole bune. Totul depinde de impactul asupra privitorilor, de mesajul transmis, de modalitatea transmiterii.

Adaptându-se contextului de astăzi, tot mai mult profesori recurg la această modalitate de a-i implica pe elevi în înțelegerea cât mai profundă a unor adevăruri religioase. Spectacolele din antichitatea creștină nu aveau astfel de trăsături, dimpotrivă. Majoritatea reprezentațiilor evidențiau degradarea umană, proliferau păcatul, răul, desfrâul. De aceea Biserica, prin gura slujitorilor ei, a înfierat – și o face în continuare – astfel de locuri și atitudini ce încurajează patimile, viața imorală, contravenind învățăturii Mântuitorului Hristos. Mai târziu, când s-a înțeles că mesajul unui spectacol de teatru poate fi educativ, situația s-a schimbat. Prin secolul al X-lea, bunăoară, cu prilejul anumitor sărbători, în bisericile bizantine se prezentau episoade dramatice cu subiecte biblice, tradiția continuând cu autori din rândul laicilor sau chiar al clericilor.

Îndeosebi astăzi, când oamenilor le-au devenit familiare imaginile vizuale, o piesă de teatru cu subiect moralizator poate constitui o modalitate de transmitere a unor adevăruri religios-morale, îndrumându-l și reorientându-l pe omul contemporan către valori perene.

Așadar, un spectacol de teatru sau de operă nu reprezintă un rău în sine, dacă respectă temeiurile învățăturii lui Hristos. Dacă tema este una moralizatoare, iar punerea în scenă ţine cont de valorile creștine, respectiva reprezentație poate deveni un veritabil act de cultură. Faptul că în calendarul creștin-ortodox există şi un sfânt care a fost actor, Sfântul Mucenic Filimon, proslăvit pe 14 decembrie, arată că Dumnezeu primește la Sine pe toți cei care doresc a fi părtași cereștii Sale Împărății.