Luptă, copilul meu, pe cât poţi să capeţi tărie duhovnicească – nevoieşte-te în toate şi mai ales în tăcere şi lacrimi de pocăinţă. Atunci când tăcerea e practicată cu înţelegere şi păstrată cu lacrimi, este pusă piatra de temelie a monahismului, pe care se poate construi o casă trainică în care sufletul să-şi afle căldura şi mângâierea duhovnicească. Este de rău augur pentru viitorul sufletului dacă nu este păstrată tăcerea, întrucât cel ce nu păzeşte tăcerea îşi risipeşte tot ce agoniseşte, căci un monah cu limbă neînfrânată va fi dezordonat în toate. Când păstrăm tăcerea, avem timp pentru rugăciunea lăuntrică, care aduce deplină asigurare şi timp pentru gânduri luminoase, care umplu intelectul şi inima de lumină. De aceea, copilul meu, nevoieşte-te în toate, căci începutul cel bun este de admirat, dar începutul cel plin de nepăsare este oprit cu desăvârşire, căci sfârşitul său este deplorabil.

Avem atâta material oferit de diavol, lume şi negrija noastră în vorbire, atâtea evenimente şi lucruri care au loc şi vor avea loc, încât avem multe lucruri de care să ne ocupăm; în timp ce „singurul lucru folositor”, acela de a ne apropia de Dumnezeu prin rugăciune, l-am lăsat deoparte. Nevoia noastră de a ne întoarce duhovniceşte către Dumnezeu este atât de imperioasă, încât nimic altceva nu ar trebui să ne preocupe în afară de modul de a ne apropia de Dumnezeu prin rugăciune şi gânduri sfinte, care, de asemenea ne ajută mult la împlinirea acestui ţel.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 195-196)