Chiar de-aţi fi săvârşit multe fapte bune şi chiar de n-aţi simţi în cugetul vostru vreun rău, numai gândind că puteţi să vă încredeţi, veţi pierde prin aceasta tot câştigul rugăciunii. Şi, dimpotrivă, chiar când sufletul vă este împovărat de multe păcate, de veţi fi încredinţaţi că sunteţi cei din urmă păcătoşi, veţi fi vrednici să vă ridicaţi ochii spre Dumnezeu cu încredere. Dar atenţie! A fi umil nu înseamnă a-ţi face reclamă, cu toate că ai conştiinţă că multe lucruri bune ai săvârşit, înseamnă că, dacă te simţi vrednic să zici „Cugetul nu-mi aduce nici o învinuire”, să adaugi dimpreună cu Pavel: „dar nu sunt îndreptăţit întru aceasta” - şi încă: „Iisus Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”.

A fi umil înseamnă să te cobori cu gândul, când faptele tale bune te înalţă. Dumnezeu, primeşte şi lasă să vină la El, pe lângă cei cu inima smerită, şi pe cei care, cu mărinimie, îşi mărturisesc păcatele, întru care se arată milostiv şi iertător. Umilinţa, prin avântul puternic pe care-o însufleţeşte, biruieşte greutatea păcatului - şi izbuteşte a se urca la cer. Trufia, prin trupul ei greoi, sfârşeşte prin a ucide avântul dreptăţii şi o trage, fără trudă, spre cele de jos. Vreţi, oare, o dovadă că una dintre căruţe e mai grabnică decât cealaltă? Aduceţi-vă aminte de fariseu şi de vameş. Fariseul întovărăşea dreptatea cu trufia, când zicea: „îţi mulţumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalţi oameni, tâlhari şi nedrepţi, nici că acest vameş…”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 31)