Se cuvine nevoitorilor celor ce au început să se desăvârșească, și tinerilor, și bătrânilor, având trup sănătos, nici de osteneală, nici de chinuire temându-se, cu toată osârdia să iubească cu nelipsire postirea cea mai folositoare și mai fără primejdie; cu măsură a-și mânca pâinea, așijderea și apa a o bea din vreme până la vreme, însă pe atâta pe cât încă flămânzind și însetând să iasă de la cină și către slujba cea mai de nevoie să nu se împiedice de dulceață, pentru că, dacă vom voi mâncând a ne sătura, apoi degrab trândăvindu-ne, spre altă poftire ne mutăm, și, dacă cu aceea împărtășindu-ne ne vom sătura, și pe aceasta ca pe cea dintâi lepădând-o, spre altă poftire mai răsfățată ne vom muta; și dacă pe aceea primind-o ne vom sătura, și pe aceasta ca pe celelalte lepădând-o o vom lăsa, și nu este nouă cu putință a petrece noi săturați dacă ne vom socoti nouă înșine spre mângâiere poftirea mai vârtos decât postirea, ce este decât mana întru bucate mai de mult preț; căci, după ce pe aceasta mâncând-o Israel s-a săturat, când n-a avut mai mult să poftească, a poftit pe cele mai mici, usturoi și ceapă.

Drept aceea, înlăuntru sădită sațiului este poftirea celuilalt lucru. Deci, dacă atunci când ne săturăm de pâine poftim altele, pentru aceasta, mâncând-o noi, să nu ne săturăm, ca, de aceasta flămânzind totdeauna, să o dorim a ne sătura, ca și vătămarea cea din poftire să o gonim, și pe dreptatea cea din inimă să o dobândim.

(Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul, Scrieri, Editura Cartea Ortodoxă, 2008, pp. 173-174)