Există perioade în istoria popoarelor când se arată slava lui Dumnezeu în toată splendoarea ei şi când Împărăţia lui Dumnezeu îşi vădeşte puterea. Atunci pare a se stabili o relaţie vizibilă între Dumnezeu şi oameni; se înmulţesc, devin mai dese, minunile, profeţiile, ca şi la facerea lumii, când lumina s-a despărţit de întuneric şi s-au aprins luminătorii cereşti, şi lumea morală se umple atunci de o lumină cereas­că, care înţelepţeşte şi îndeamnă pe o cale dreaptă. Dar nu arareori, după aceasta vin epoci în viaţa omenirii când gla­sul lui Dumnezeu nu se mai aude şi când atotputernicia Sa nu se arată din plin. Asemenea vremuri ne sunt trimise ca nişte mari „examene”, menite să ne încerce credinţa. Cerul pare să se fi închis atunci pentru noi, încep să se facă auzite şoaptele necredincioşilor care cer semn din cer şi care repe­tă: „Unde îţi este Dumnezeul tău?” Dar, cu toate că în zilele noastre nu vedem bolnavii însănătoşindu-se într-o clipă sau morţi care învie, puterea lui Dumnezeu rămâne neslăbită. Glasul Său nu încetează să răsune chiar dacă nu-l auzim: „Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5,17).

Ceea ce se întâmplă în istoria umanităţii se repetă şi în viaţa fiecărei persoane. Şi în viaţa sufletească, după un seceriş bogat urmează secetă şi foamete, când sufletul suferă de sete şi de foame, tinzând spre adevăr şi când rezervele din hambare se arată neîndestulătoare.

Deseori, după ce am încercat momente de bucurie du­hovnicească, începe să ni se pară că Dumnezeu S-a îndepăr­tat de noi şi că cuvântul Său a amuţit. Atunci ţâşneşte din sufletul nostru un strigăt de disperare şi exclamăm precum David: „Până când, Doamne?”

Chiar dacă Domnul nu ne „răspunde” îndată, El ne va vorbi când va veni ceasul să ne vorbească. Dacă vom alerga cu credinţă la Dânsul, şi-I vom aştepta cu răbdare răspunsul la rugăciunea noastră, îl vom primi, neîndoielnic, când vom avea cea mai mare trebuinţă de el.

(Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului, Editura Sophia, p. 74)