Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia se întipăresc adânc mai întâi în sufletul creştinului, iar de acolo îşi pun pecetea asupra gândurilor, dorinţelor, cuvintelor şi faptelor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se află în suflet, se manifestă şi în purtarea exterioară.

Creştinul este dator să se poarte faţă de toţi cu nobleţe. Din cuvintele şi faptele sale să se răspândească Harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în sufletul său, astfel încât să se facă arătată viaţa sa sfântă şi să fie slăvit Numele lui Dumnezeu.

Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat şi în fapte. Cel care îşi cercetează cuvintele pe care urmează să le spună, îşi cercetează şi faptele pe care urmează să le săvârşească şi niciodată nu va trece peste hotarul bunei şi virtuoasei purtări.

Cuvintele insuflate de Har ale creştinului au întotdeauna delicateţe şi nobleţe. Acestea sunt cele care dau naştere dragostei şi aduc pace şi bucurie. Dimpotrivă, vorbirea în deşert naşte ură, vrăjmăşii, supărări, certuri, tulburări şi războaie.

Aşadar, totdeauna să avem nobleţe. Niciodată să nu iasă din gura noastră cuvântul rău, cuvânt care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vădesc nobleţea cea întru Hristos şi starea noastră sufletească bună.

(Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, Editura Evanghelismos, 2008, pp. 29-30)