În smerenie omul se bucură de înălţime şi înălţimea adevărată nu e cunoscută decât în smerenie. Deosebirile între acestea două se anulează când sunt adevărate. Trăieşti în smerenia fără sfârşit înălţarea fără sfârşit, şi invers. Cine se scufundă în smerenie, se scufundă în experienţa celei mai esenţiale realităţi, deci a celei mai înalte. Înălţarea lipsită de smerenie e o umflare lipsită de conţinutul realităţii; e un balon de săpun. Tot ce atinge cel ce coboară de la înălţime din iubire, umple de înălţimea sa. Fiul lui Dumnezeu făcându-se om a făcut pe om Dumnezeu. Sau în smerenie se vede realitatea în toată măreţia şi densitatea ei. Diavolul nu e smerit, pentru că nu vede măreţia atotstrălucitoare a lui Dumnezeu, măreţia realităţii adevărate. Lipsa de smerenie e pricinuită de o jalnică superficialitate sau aduce cu ea superficialitatea. De aceea aduce şi o plictisitoare monotonie.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 555 la Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 251-251)