Această poruncă are două ramuri. În cea dintâi sunt păcatele care se fac la judecată de către judecători, grefieri, notari, cei care se judecă şi martori. Iar în ramura a doua sunt defăimările, osândirile, clevetirile, batjocurile, grăirea de rău şi ocările împotriva aproapelui.

La cea dintâi mărturiseşte în câte minciuni ai căzut, iar la cea de a doua, dacă ai mărturisit strâmb spre a face rău aproapelui, sau ai vădit vreo greșeală a lui, sau ai clevetit, sau ai dat auzul tău clevetitorului, sau ai ocărât, sau ai semănat sminteli între fraţi ca să-i învrăjbești, sau ai făcut mijloc prin vicleniile tale, de-ai câştigat la judecată lucru nedrept, şi alte asemenea. La această pricină nu păcătuieşti numai tu, ci şi toţi câţi ţi-au ajutat şi împreună au lucrat, şi mai ales mijlocitorii şi avocaţii, care sunt datori să plătească toată paguba acelui sărac care a pierdut dreptul lui, din pricina acestora. Iar despre dragostea cea către aproapele, nu scriu aici în parte, fiindcă la alt loc am spus despre acestea, dar şi aceste porunci, cele mai multe, sunt pentru folosul aproapelui.

(Monahul Agapie Criteanul, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 343)