Nu eu am pus viață acolo!
Nu le-a spus că analizele sunt greșite și nici că totul va fi bine. Le-a prezentat realitatea medicală, dar a refuzat să le recomande întreruperea vieții copilului. S-au întors la Iași mai ușurați, încurajați să nu renunțe la copil.
Citind cartea „Jertfă și răscumpărare”, scrisă de Maria Pastourmadzis, mi-am amintit de o întâmplare pe care mi-a povestit-o, cu ceva timp în urmă, o familie de tineri credincioși. O întâmplare despre credință, suferință și curaj.
Cei doi soți așteptau venirea pe lume a primului lor copil. Bucuria lor a fost însă umbrită când, în jurul lunii a cincea de sarcină, au aflat că pruncul avea probleme grave de sănătate și că exista posibilitatea să se nască având sindromul Down, dar și o altă afecțiune pe care nu mi-o amintesc. Mai mult, medicii le-au spus că șansele copilului de a supraviețui până la naștere sunt foarte mici.
Vestea a căzut greu asupra întregii familii. Mama tinerei a lăsat de înțeles că ar fi bine să facă avort. Unii dintre prieteni spuneau că așa este normal, că nu are rost să aducă pe lume un copil cu dizabilități, care oricum nu va putea avea o viață normală.
- Trebuie să înțelegeți! Copilul acesta nu este o ființă, nu are conștiință și nici capacitatea de a înțelege lumea din jur, le-a spus unul dintre cunoscuți.
Presiunea era aproape zilnică. Medicii pe care i-au consultat le-au spus același lucru, le-au recomandat cu toții întreruperea sarcinii.
Cei doi părinți, tineri crescuți în Biserică și obișnuiți să privească viața ca pe un dar al lui Dumnezeu, se aflau într-o situație chinuită. Ei aveau convingeri clare și dragostea pentru copilul pe care îl așteptau. Dar aproape toți cei din jur le spuneau că trebuie să renunțe la el. Au hotărât să mai ceară o opinie medicală și au ajuns la o clinică din București, unde au fost consultați de un medic iranian, de religie musulmană, stabilit de mulți ani în România. Acesta le-a explicat situația, fără să le ascundă gravitatea diagnosticului.
Când a aflat, însă, că ceilalți medici le recomandaseră avortul, le-a spus, cu accentul său persan, câteva cuvinte pe care nu aveau să le uite:
- Eu n-am pus viața acolo. Eu nu pot spune să renunțați la viață. Eu așa ceva nu pot să vă recomand. Este alegerea voastră, dar eu așa ceva nu pot face.
Atât! Nu le-a promis că pruncul se va vindeca. Nu le-a spus că analizele sunt greșite și nici că totul va fi bine. Le-a prezentat realitatea medicală, dar a refuzat să le recomande întreruperea vieții copilului. S-au întors la Iași mai ușurați, încurajați să nu renunțe la copil.
Încurajarea de care aveau atâta nevoie nu venise de la cei din familia lor și nici de la medicii care împărtășeau aceeași credință, ci de la un musulman. Lunile ce au urmat nu au fost ușoare. Analizele continuau să indice probleme grave, medicii și asistenții îi avertizau asupra riscurilor, iar presiunea din partea prietenilor nu înceta.
Dar cei doi soți au rămas statornici în hotărârea lor și când a venit clipa, s-a născut Matei. Un băiețel frumos, cu pielea albă, care semăna cu o păpușă. L-au botezat în prima zi în maternitate, iar în ziua a opta, micuțul Matei s-a stins. Opt zile. Atât a trăit pe acest pământ. În aceste opt zile a fost primit în brațele părinților săi, a fost iubit, a primit Sfântul Botez și a primit un nume.
Părinții mi-au povestit toate acestea cu durere, dar și cu pacea celor care știu că nu și-au abandonat copilul.
- Știți ceva? Eu vorbesc des cu Matei, mi-a spus mama. Îl simt. Când am nevoie de ceva, mă sfătuiesc cu el și-i cer ajutorul. Matei este acum în cer. Se roagă pentru noi.
- Și medicul iranian, medicul musulman?
- Pe acest medic nu-l vom uita niciodată. Când am plecat de la clinică ne-a dăruit o icoană cu Maica Domnului. O păstrăm în casă.
(Iulian Marcu)
- Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro
